Cred că postim mai mult din frică. Și prea puțin din
cunoaștere și iubire. E o afirmație pe care mi-o asum, într-o țară în care
există 20 de milioane de teologi și de interpreți ai lui Dumnezeu.
Pe când eram copil, parcă stăruiam mai mult ca să-l cunosc pe Iisus
Hristos. Îl căutam adeseori prin casă, prin ungherele podului, pe la prieteni, prin păduri, pe terenul de fotbal, și mai târziu chiar prin clasele de la
Seminarul Teologic din Cluj. Am avut chiar îndrăzneala de a mă și revolta, ori de câte ori
mi se părea că sunt abandonat de dânsul și nerecunoscut între cei mulți. Dar, cel mai bine mi-am dat seama, atunci când rătăceam visător coridoarele seminarului, sau mă rugam prin capela seminarului de la etajul I, că de fapt fiecare
individ are el însuși propriul Iisus, făcut chiar după chipul și asemănarea noastră. Această constatare, deși nu are un suport dogmatic, e cât se poate de reală și ar trebui ca fiind realiști să acceptăm faptul, că învățătura cerească trece mai de fiecare dată prin subiectivismul propriei noastre persoane.
 |
| Seminarul Teologic din Cluj |
Ce amintiri mai am de la Cluj? Hm... Profesorii noștrii de teologie erau când fermi, când legaliști, când dogmatici în exces, când laconici și alteori toropiți parcă de obsesiile supraviețuirii. Iar de cele mai multe ori, așa de minunați și de buni la suflet. Și vă mărturisesc, dragii mei, că din “gura” celor “buni la suflet”, personal, îl căutam cel mai zdravăn pe Iisus. Ei, cei sfioși și calzi la vorbă, și înțelegători cu neputințele îmi erau cei mai simpatici și îmi păreau cei mai vrednici meseni ai Nunții Împărăției. Îmi vine chiar acum în minte chipul Părintelui Alexandru Moraru, care avea întotdeauna cuvinte calde, încurajatoare și prietenoase pentru tinerii seminariști. Nu ne judeca niciodată, nu ne considera niște rebeli, și ne lua întotdeauna partea, evident că atunci când ne aflam la ananghie... Nu mai vorbesc de Preasfințitul Iustinian, pe atunci Episcop-vicar la Cluj, omul care ne numea „frățiorii mei mai mici”. În schimb printre dascăli și colegi erau și oameni întunecați, amenințând pe tinerii învățăcei, la cea mai mică poznă săvârșită, că sunt doar niște nefericiți intruși în Oastea Cerului, că-și vor pierde veșnicia, că l-au supărat adânc pe Dumnezeu, și că sunt iremediabil smintiți și contaminați de lepra păcatului.
| Părintele Al. Moraru |
 |
| P.S. Iustinian |
Anii au trecut, dar mentalitatea creștinilor din nefericire nu s-a schimbat
cu nimic. A venit 1989, libertatea, s-au tipărit mii de cărți duhovnicești,
teologii s-au înmulțit (băieți, fete), datul cu părerea e tot mai în floare pe siteurile
ortodoxe, doctorii în teologie sunt peste tot, numeric cred că sunt vreo două mii oficial, dar, nu-i așa fiecare îl
percepe pe Hristos așa cum crede. Când bun, când justițiar, când canonic, când
apocaliptic, când iubitor de păcătoși, când scârbit de toți și de toate. Și
aceasta numai și numai pentru că, repet, datul cu părerea a devenit singura noastră teologie și adevărata religie practicabilă.
În naivitatea mea, mai bine zis în neobrăzarea mea, nici acum nu mi-l
închipui pe Iisus Hristos cu engolpion arhieresc sau cu cizmele tăiate de pulberea grea a drumului crucii. Îl văd discret, mereu printre noi, vesel ca și Părintele Nicodim Bujor, gata să stea calm la vreo nuntă sau la vreun parastas, și fără a atrage prea mult atenția. Nici amenințător cu iadul, nici făcând în exces propagandă raiului,
dar în orice caz, scurt la vorbă și înțelegător cu orișicine. Și, mai ales, aici e lucrul cel mai important, plin de bunăvoință față de neobrăzarea mea, sau a altora. La fel de înțelept și în raport cu cei tulburați la suflet pe care îi ajută să se ridice, sau cu acei creștini care se cred de-a dreptul morți din pricina păcatelor, și pe care îi imboldește să nu mai fie prăpăstioși, neignorându-i nici pe angelicii-sfințișori, buni împlinitori ai postului și practicanți ai sutelor de liturghii și care în zborul lor naiv se și văd cu un pas în paradis.
Cu Iisus al meu mă întâlnesc mereu. Acasă, la ușa
spovedaniei, la capătul unei zile grele, la colțul perinei odihnitoare, la
sfârșitul fiecărui concert de cenaclu sau al fiecărei slujbe. Când unii mă critică, El îmi
spune:”Lasă că nu-i chiar așa”. Când simt nevoia să fug în pustiu, crezându-mă
inutil, tot El vine și îmi sugerează, că încă mai am multe lucruri bune de făcut pe
„aici”... Când mă simt ca un lepros, plin de răni și de păcate, gata de a fi
linșat de vigilența cerberilor iadului, tot El, Iisus vine, mă ia de mână ușor și mă
întreabă: „Dar, ce ai? Mi-a fost mie vreodată silă de tine? Hai, ridică-te și
mergi mai departe. Și eu am fost OM ”
Da, cu acest Iisus mă înțeleg de minune. Și poate că, strâns
cu ușa de poveștile lumii, El mă iubește și mai tare. Până la urmă, nu-i așa, are de unde să știe cine sunt, că doar și El a
stat cândva pe o cruce...
