CE FRUMOASĂ ESTE ORTODOXA MEA!

-Avem necazuri Părinte. De ce?

Părintele: - Vă rog să nu scrieți așa, că Dumnezeu ne ceartă. Am auzit de prea multe ori această lozincă și nu este așa. Dumnezeu nu ne ceartă, dar nu ne poate ajuta  mai mult.

-Eu sunt un om care nu merge duminica la Biserică? Explicați ce pierd?

Părintele:-De ce nu mergeți?

- Păi nu știu, am făcut  școală înainte de 1989 și noi duminica mergeam la fotbal cu colegii, apoi la o bere. După Revoluție am devenit jurnalist, dar ne-am obișnuit cu familia duminică dimineața să stăm ”liniștiți” la o cafea, să ne trezim mai greu, să mergem la magazine. Și deși am avut multe încercări în viață, parcă tot nu ne-am ”trezit”. obișnuințele sunt puternice. 

- Dragă domnule. Știți care este marea mâhnire a lui Dumnezeu, repet, fără a fi supărat neapărat pe cineva. Că a vorbit mult și nu n-e explicat. Acum te întreb așa sincer, ca și cum eu aș fi redactor la postul dumneavoastră de radio, oare chiar nu știm teoretic tot ce se întâmplă la Sfânta Liturghie?

- Știm părinte, dar de ce nu putem?

- Pentru că nu suntem hotărâți pentru Împărăția cerurilor. Ne-am obișnuit cu o viață banală. Simplă. Fără prea multe complicații duhovnicești. Ne-am obișnuit cu tabieturile noastre minore, exact când Hristos vine pe pământ. Când? La Sfânta Liturghie...

- Vine?

- Vine! În Împărtășanie este chiar El. Dar nu te obligă să îl vezi. nu te obligă să crezi. Te lasă să alegi cu inima. Te lasă să vadă ce faci. care este aportul tău. Care este lucrarea ta. Crezi cu adevărat sau te blochezi în raționalisme intelectuale.

- Interesant...

- Hai să-ți spun ceva. Noi acum înregistrăm pe reportofon interviul.Marți seara am vorbit la T.V.Trinitas. Cineva mi-a spus ieri la Biserică: ”Părinte. am citit anunțul pe net că sunteți la Trinitas. În mod normal și numai pentru că vă respect și îmi sunteți pe deasupra duhovnic ar fi trebuit să mă bucur că veți fi acolo. Să aștept cu interes emisiunea.Dar mi-a fost teamă să privesc. Spuneți uneori adevăruri care ne dor. Și eu nu prea vreau să-mi schimb ”obișnuințele”. Mi-e teamă să fiu mai sfânt, mai bun, sau cum să spun. Acopăr puiul de șarpe din sufletul meu de ani. Și când i-au o hotărâre să nu mai duc o viață fără Biserică, imediat mă schimb și revin la banal. Îmi place de dumneavoastră mai mult când ne acoperiți mediocritatea în credință, ceea ce nu prea faceți. Și alteori chiar vă judec că nu sunteți mai lumesc. Și vă ascult de mult, dar tot timpul mai găsesc un motiv să nu vă iau în serios. De fapt, nu pe sfinția voastră nu vă ascult, ci pe Dumnezeu. de asta sunt sigur... Din păcate”...

- Deci, ce pierdem?

- Harul. Smeritul har care nu se vede. Și de aceea ne îmbolnăvim. În primul rând psihic. Trăim la nivel de consumatori. Cinci zile stăm opt la muncă, tragem de timp cumva pe bani. Apoi ne mai facem de lucru la câte o recreație socială. Mai dăm de o aniversare, de o nuntă și uite așa trece vremea noastră. Când puteam să fim prin de energii. 

- Mă bucur că nu ne acuzați și vorbiți atât de blând.

- Păi nu vreau să se creadă că dacă ridic un deget în sus și acuz, gata sunt un lider de morală. Eu vreau să vă fac dor de lucruri mari și veșnice. de exemplu, acum e Post. V-ați Cuminecat? Ați fost la duhovnic/ Care este diferența între Crăciunul de anul acesta și cel de anul trecut. Cu ce ați evoluat. oare trebuie să vină budiștii ca să vă pună la yoga și să credeți că aveți o altă viață spirituală. Stați în ORTODOXIE de ani de zile și nu sesizați perfecțiunile ei? Este atât de complexă...Eu nu fac morală. Eu spun doar atât: ”Nici nu știți ce pierdeți!”...

dialog între PĂRINTELE CĂTĂLIN DUMITREAN și jurnalistul Mircea Nicoară.

HAI SĂ ÎNCEPEM COLINDUL...TIMPUL TRECE...CE DOR ÎMI ESTE DE COLIND!

BRADUL DE ALTĂDATĂ...

Ce dor îmi este de colind. Nu de colindul de acum, ci de acela de altădată. Astăzi parcă am un sentiment de stinghereală în fața colindelor. Nu știu dacă simțiți la fel dar nimic nu mai este ca altădată, pentru că noi am vrut așa... Nici n-am simțit  cum ne ”fură” valul și introducem banalitatea în sărăbătorile noastre... Of... Vine.. Iar... Crăciunul nostru... Al nostru... Hai să o luăm de la capăt... Și uite că acum avem dreptul iarăși de a colinda, dar ce să spun, parcă și eu foarte greu mă mobilizez. Și nu știu ce ”duh” mă ține să nu mă bucur, să nu profit de timpul sfânt care se scurge în clepsidra vieții mele și să încep a colinda tare prin casă. Ce-o fi cu mine? Ce-o fi cu noi?

Îmi caut emoțiile vechi și le găsesc puternice în bradul copilăriei. Acele ”instalații” cu 12 beculețe și starter parcă ne aduceau tot Cerul peste noi. Și Moșul cel din ”Orășelul Copiiilor”, cu toată rebotezarea sa laică de ”Moș Gerilă” era mult mai sacru ca ”moșii Alsacieni” de astăzi. Era simplu și poate naiv în desen, ar spune ”complicații” zilei de azi. Dar îl prefer... Și, mai am o rugăminte, dacă cumva se va strecura cumva vreun om-cititor mai luminat la minte, și anume să nu mă considerați nostalgic de dragul ”nostalgiei”. Nu am depresii, nu am sentimentalisme ieftine. Eu sunt nostalgic doar în fața purității. Și am o coardă a sufletului hipersensibilă care simte ipocrizia. De aceea nu mă doare când cineva mă consideră ”vechi”. Eu sunt vechi când alții devin ipocriți. Ca dovadă lumea banală pe care au creat-o și în care ei continuă să creadă...

Mă dor ochii...rău mă dor ochii, dar nu de vederea stelelor, ci a beculețelor cu laser care nu mai spun nimic. Sunt parcă, să mă iertați, lumini de diskotecă din spenluncile orientale. Ce să priceapă ”puii” noștri, când mama și tata merg în Orășelele de astăzi? Ce emoții să crească în acești copii, care de mici sunt duși în ”cârciumi”, of modă nouă și deprimantă, iar apoi abandonați cu un telefon în mână. Ca să nu ”încurce” programul de relaxare al adulților... Da, au telefoane, au jocuri sinistre, în care oamenii mor și se împușcă, dar nu mai au suflet. Bieții copii... Bietul Moș Crăciun, o emoție de trei minute, atât cât desfac darul și constată că în amabalaj nu este ultimul Samsung...

FRAȚI COLEGI DE CENACLU...

Am rugat pe Ștefan să posteze acest text al meu. L-am scris azi la birou, repejor și l-am lăsat pe ecran. M-am gândit că vin colindele și aș vrea să ne remontăm emoția de a colinda ca odinioară. Vin și câteva concerte. În principiu nu sunt multe. Vreo trei-patru apoi totul trece. Va trebui să mai așteptăm un an... Și apoi iarăși va trece anul, ca și viața și noi vom trăi din trecut... Ca niște oameni ce și-au epuizat destinul...

Da, eu nu cred în destin. Sau cel puțin știu că noi împreună cu Dumnezeu putem reinventa totul. Colindul, bucuria de a cânta, bradul de altădată, iubirea, sărbătorile adevărate... Vă rog să nu vă lăsați copleșiți de ”veac”. Șansa creștinului este  aceea ca să iasă din banal în fiecare zi. Știți cum? Fiind CREȘTINI! Cu fiecare LITURGHIE ÎNCEPE O NOUĂ VIAȚĂ...  Cu fiecare colind îl naștem pe Iisus în noi. Cu fiecare oportunitate de a colinda reaprindem inimi.

Voi iubiților nu sunteți ca alții. Dumnezeu v-a dat mult. Și acum ne trimite la oameni. Pentru că avem ce duce. Avem cu ce... Nu la ”lume”, nu în ”cârciumi” ca să mai ”aruncăm” un colind între blide. Of, ce trist, pentru că asistăm și la acest amestec ieftin de sacru și profan, pentru cine colindă în restaurante și nu înțelege că atunci când colinzi de fapt te rogi și Duhul Sfânt coboră în tine... Nu merge... Nu se poate așa...
Deci, să revin dragi colegi, căci despre voi era vorba... Vă trimite Dumnezeu la ultimii creștini autentici și la ultimii români. Și poate vom mai colinda încă zece sau douăzeci de ani. Prețuiți această șansă. Fiți tari și bucrați-vă de ea. Nu tăceți! Nu aruncați colindul la oricine vă cheamă ”la un cântec”... Fiți calzi cu oamenii și demni cu tezaurul sacru. Nu-l livrați pe 3 lei...  Începeți de azi să fredonați colindele. Repetiții pe suflet... Dați-vă drumul la iubire și la cântec... Mi-e dor să vă aud... Timpul trece. Acum este ziua noastră...
PĂRINTELE CĂTĂLIN
Din când în când mai scriu câte o scrisoare. Cum sunt și rândurile de mai sus; de drag, de pace, de iubire, de Hristos.