vineri, 18 august 2017

MEMORIILE PĂRINTELUI MODEST (I) DIALOGURILE CU PĂRINTELE CĂTĂLIN

  Mi-e tare dor de Părintele Modest și Dumnezeu știe de ce nu mai pot să-i văd acum chipul față către față și să-i ascult cuvântul plin de lumină. Mi-aduc aminte că în
ultimile luni am tot insistat și eu și cei dragi ai mei ca să vină mai des pe la Sibiu, să terminăm această carte, aflată în stare de editare. Sfinția sa trebuia să o mai citească o dată, să mai adauge ce mai lipsea etc... Și, dacă e să-mi reproșez ceva, și dacă este să fiți și dumneavoastră măcar o dată sinceri cu propria conștiință și să nu dați toată responsabilitatea numai pe mine, aș preciza faptul că am rămas foarte mulți datori Părintelui Modest. Că uneori nu suntem chiar așa cum pretindem în iubire, că ”obligațiile” lumești ne determină să rupem comuniunea cu cei dragi, că ni se par drumurile ce ne despart cam lungi, că ne sunt prețioși dar și uneori ”dificili” de a sta lângă ei, că tot amânăm întâlnirea cu ei ca să punem mereu în față oportunitățile ”lumești” ale zilei...   Suntem o societate nebună, tocmai datorită faptului că nu suntem în stare să mai reducem din ”urgențe”, din dorințele noastre de a face ”bani”, de a ne schimba caracterul și de a căuta mai mult pe cei dragi.
  Intenții bune ați avut și voi, dar și eu. Mereu îmi propuneam să ajung la Târgoviște să-l mai văd o dată pe Părintele. Când vroiam să plec intervenea o problemă și uite așa, ba nu puteam eu, ba nu era el acaolo... Până când moartea ne-a separat într-un fel. Și de atunci nu știu dacă m-am învățat minte că o mare întâlnire nu se amână chiar de ar fi să vină ”inundații” peste casă, dar cert este că iubirile sunt irepetabile. la fel și marile și posibilele întâlniri...   În dorul meu pentru Părintele Modest vă fac de azi o surpriză, pe care sper să o difuzați mai departe... Încep editarea online a dialogurilor unice cu Părintele Modest; desfășurate într-o ambianță unică, cred că acel loc va deveni ”casă memorială”, acolo la Sibiu. Părintele ne-a povestit cam tot ce se putea spune despre viața sa... Până acum nu am putut edita această carte, la care lucrez, pentru că pur și simplu am fost blocat psihic... mi-era greu să cred că interlocutorul nu mai este... Și uite așa am tot amânat evenimentul. Dar de astăzi m-am smuls din ”durere” și pornesc la editarea acestor minunate memorii... Vă doresc lectură plină de har...
COPILARIA

Pr.Cătălin: 
- Încep seria unor convorbiri care se doresc o fereastră deschisă spre cer și vă rog să mă credeți că deși am petrecut foarte mult timp în preajma sfinției voastră, mărturisesc că am mari emoții, mai ales că anticipez răspunsuri unice și deosebite. Așadar, prima întrebare firească părinte Arhimandrit, specifică tuturor  celor care au de relatat crâmpeie din mireasma copilăriei este aceea de a  afla dacă aveți amintiri fericite legate de primii ani ai vieții?
Pr. Modest :
- Consider că am avut o copilărie foarte fericită întrucât Dumnezeu mi-a   rânduit de copil ,mai întâi  să cunosc pe Dumnezeu şi apoi să cunosc  anumite  persoane religioase cu mare dragoste pentru credință și Biserică. Mai precis, pe domnişoara educatoare de la grădiniţă, Victoriţa Turcitu, care doi câte doi copii ne ducea la biserică şi pe părintele care m-a botezat ,Gheorghe Şerbu și care își avea rădăcinile în Mărginimea Sibiului, adică era din Poiana. 
 Sunt născut la 24 mai 1940,din părinţi ortodoxi  români,   Nicolae şi Valerica Zamfir. După tată provin dintr-o familie de ţărani din   Negreşti,Topolovenii de astăzi ,judeţul Argeş,țărani muncitori avuţi ,care au urmat începând cu stră-străbunicul meu fiind preot  cu numele de Zamfir. Să amintesc și de Dumitrana preoteasa, de străbunicii tatălui meu şi s-a urmat această succesiune preoţească  până la bunicul meu.   Tatăl meu, născut în 1907, în clasa a doua primară a fost  dat la seminarul de la Curtea de Argeş de un frate mai mare, Constantin fie iertat,care l-a   ajutat foarte mult. În 1916 cu începutul primului război mondial   seminarul s-a desfinţat, tata fiind atunci un copil de doar 10 anişori şi a trebuit să vină 25 de km toamna pe dealuri de la Curtea de Argeş până în satul natal.Când a ajuns acasă tocmai se înmormânta mama sa, adică  bunica  mea și era o jale extraordinară. Rămăsese  tata ce-l mai micuţ   între 17 copii, fraţi  proveniţi din trei părinţi. Bunicul  meu s-a  recăsătorit având  6 copii. Pe cine aluat mai avea înca 6, deci 12 şi împreună cu   ceea de a doua  soţie a  mai avut 5 copii, printre care  şi   tatăl meu.  Două  fete şi trei băieţi. A fost vă repet jale mare .Tata a ajuns la mormânt  exact   când  punea pamântul  pe sicriu. A fost și o mare discuţie dacă să se umble din nou în sicriu să o mai vadă  şi tatăl meu pe  mama sa. Lui bunicul  i s-a zis Gherghe” al Popii”, deci Gheorghe Zamfir al  Popii  pentru că se trăgea din familia aceasta a Zamfireştilor, familie care după tata a plecat din Prundul Braşovului, din Scheii Braşovului cu problema apariției grco-catolicismului, adică în jurul anului   1700 şi s-au stabilit în Argeş, iar mama, Valeria Gologan, provenea din familia  Gologanilor, mocani avuți din Săceleni.Fiind însă mulţi copii la părinţi,se ataşau câte trei patru fraţi   având  câte două mii de oi sau chiar trei mii . Ei erau ca într-un fel de concurs cu cei de la  Săliştea Sibiului, adică  mocanii din partea Sibiului cu mocanii din partea  Branului, sau cu mocanii din partea Covasnei, plecând în transhumanţă cu oile până în partea Basarabiei, dincolo de Prut,  până la Nistru. Chiar şi iarna plecau în partea Dobrogei, deci până în insula Brăilei . Am avut în cei şapte ani ai copilăriei, deci până în 1947, educatoare pe domnişoara Victoriţa Tocitu şi îmi aduc aminte cu multă pioșenie, cu respect şi cu puterea mea de pomenire la rugăciune,că doi câte doi , ne ducea la biserică , ne aşeza în rânduri, băieţaşii în partea dreaptă lângă strană şi fetiţele în partea stângă și stăteam cu evlavie până când ne venea timpul ca și noi să rostim cu voce tare „Tatăl Nostru”. Se făcea aceasta alternativ,într-o duminică sau sărbătoare erau de rând băieţii, în cealaltă duminică fetiţele, care rosteau în cor ”Tatăl Nostru„  sau Mărturisirea  de Credinţă adică „Crezul” cel din din cadrul Sfintei Liturghii. Cele patru clase primare le-am făcut în Satul Lung de Sus ,pentru că în această localitate, actualul oraș Săcele din judeţul Braşov, erau atunci doua biserici. Naşii mei Ştefan şi Maria Guiu m-au botezat  în ziua  de Sfântă Marie , hramul bisericii de acolo şi aşa cum am specificat, slujba a fost oficiată de preotul Gheorghe Şerbu, acesta fiind la pensiem tocmai eliberase locul pentru Zenovie Popovici , ambii fiind însă de o cultură extraordinară”. În 1949, tata fiind directorul şcolii elementare de la Satul Lung, şcoala care în 1864 a fost binecuvântată de Mitropolitul Ardealului Sfântul Andrei Şaguna, pentru că  secretarul Mitropolitului Andrei Şaguna era pe atunci Marele Arhimandrit, iar secretar general al Mitropoliei  Ardealului  era chiar Nicolae Popeea, unchiul mamei mele.  Pe mine m-a preocupat îndeaproape întrebându-mă cum a ajuns unchiul mamei mele din preot de la biserica „ Adormirea Maicii Domnului”, din neamul Popeea , secretar general al Mitropolitului  Sf. Andrei Şaguna şi bineînţeles al doilea episcop al Caransebeşului, după moartea sau trecerea la Domnul  a mitropolitului, adică pe 25 iunie 1873. Pe clădirea şcoalii care am urmat-o mitropolitul a scris cu litere de aur, în nişa aceea a ctitorilor şcolii cam aşa: „ Munceşte şi vei fii, voieşte şi vei putea”.  Adică tot aşa cum şi la 1850 mitropolitul fondase şi târnosise liceul Andrei Şaguna din Braşov, pe care eu şi fratele meu  şi mulţi l-au  urmat.  


ORAȘUL STALIN
 Părintele Cătălin:
- Să facem o mică paranteză și să le spunem tinerilor care ne vor citi că în cea vreme Brașovul a primit un nume sinistru. Era denumit oficial Orașul Stalin...
Părintele Modest:
-Din 1950 denumirea Braşovului  a fost oraşul Stalin , judeţul se chema tot Stalin, iar liceul  Andrei Şaguna  a fost transformat în Şcoala medie nr.1 de băieţi.  Liceul de fete „ Principesa Elena” se transformase în liceul „ Unirea”, rămânând pe toată regiunea Stalin doar două licee de băieţi, la Sibiu şi la Braşov . Pe atunci Sibiul era înglobat și el în regiunea Stalin, până când  bineînţeles  că Dumnezeu  a rânduit ca să se revină la normal , liceul să-şi recapete denumirea de Liceul Andrei Şaguna şi prin împărţirea teritorială a judeţelor , s-au format judeţul Braşov şi judeţul Sibiu.  
Părintele Cătălin:
- Vremuri triste în care ți-era greu să întrevezi lumina libertății.
Părintele Modest:
- Așa este, dar hai să destindem atmosfera şi să vă reamintesc de o glumă , de ce s-a numit Sibiul-„SB”? Unii spuneau  „Salut Braşov!” adică  bine că am scăpat de tine Braşovule !... Trebuie să mai și zâmbim...
   În 1949, tata a fost scos din direcţiune. Știți de ce?  A fost acuzat că este ostil noului stat comunist. S-au făcut primele promovări ale elevilor , făcându-i pionieri în ianuarie.Tata a fost învinuit că a luat cravatele roşii de pe grumazul elevilor şi le-a dat foc chiar în curtea şcolii şi alte învinuiri, cum că a făcut comerţ negruîn 1946, atunci cu foametea...
Părintele Cătălin :  
-Cât erau de adevărate aceste învinuiri?
Părintele Modest : 
- Sincer să vă spun nu era nimic adevărat. Totul au fost înscenări spoecifice bolșevicilor, de către oportunști, pentru ca să îi fie luat locul tatălui meu şi ca să fie dat afară. Prigoana s-a culminat  în anul1952 când șapte preoţi şi șapte directori din Săcele  au fost închişi, în afară de preotul Petru Leucă de la biserica din Satul Lung de Jos „Sfinții.Arhangheli” şi, din fericire, tatăl meu a scăpat printr-o conjunctură pe care numai Dumnezeu a rânduit-o, întrucât atât tata cât şi mama mea au fost oameni foarte credincioşi ,cu mare frică de Dumnezeu.  
Părintele Cătălin:
- Despre mama sfinției voastre mi-ați povestit întotdeauna cu pioșenie. Din ce familie provenea?
Părintele Modest:
-Mama venea din familia Gologanilor, avea strămătuşă pe  Epiharea Moisescu, născută Gologan , marea cântăreaţă şi iniţiatoarea leagănului „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, leagăn patronat de regina Elisabeta. La vărsta de opt anişori , pe un scaun în mănăstirea Susana , Elena Moisescu, pentru că de la Moise Gologan a trebuit să-şi schimbe numele, când a trecut în regat din Ardeal , din Săcele şi de la Moise la  Moisescu ,deci  Epiharea Moisescu,  a cântat „Slava” pe glasul opt, cea de la stihira Vecernei din 8 septembrie, precum știți sărbătoarea „Naşterea Maicii Domnului”. Mănăstirea Susaza era vizitată atunci de regele Carol I, de regină şi de Ştefănache Popescu, marele protopsalt al Bucureştilor. Popescu Pasărea şi şi-a dat seama că aceea fetiţă a  cântat perfect şi cu o voce deosebită. Şi aşa a fost luată la Bucureşti de regină .Au dus-o la Mănăstirea Ţigăneşti din mănăstirea Susaza şi aşa a ajuns director al leagănului „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti cu regina Elisabeta.In timpul pregătirilor de război din 1912, pentru că se presimţea că va fi un mare război  mondial cum de fapt s-a şi întâmplat , leagănul „Sfânta Ecaterina” s-a mutat în mănăstirea Bistriţa de Vâlcea şi atunci cele trei nepoate ala mătuşii mamei mele, Olga, Teodosia şi Epiharia Gologan au schimbat denumirea leagănului „Sfânta Ecaterina” în ”Societatea Acoperământul Maicii Domnului”. Aşa că toate vacanţele mele, până am crescut mare şi am ajuns student, le-am făcut fie acolo și la mănăstirea Cheia unde aveam doi unchi călugări pe  părintele Rafael Butu şi  pe părintele Iaonichie Organ din Săcele Braşov. 
Părintele Cătălin:
- Se vede bine că ați crescut între călugări și acum simt în glasul sfinției voastre o mare emoție, dar haideți să continuăm să povestim despre aceste minunate momente ale anilor copilăriei. povestea este fescinantă și parcă o văd derulându-se ca într=-un film,chiar aici în fața noastră...
Părinte Modest:
- Da și mă bucur că sunteți martorul direct al amintirilor mele, căci așa a vrut Bunul Dumnezeu ca să vă încredințez sfinției voastre viața mea. Așadar, în 1950 când am împlinit vârsta de zece ani, gândiți-vă că numai din Săcele erau în mănăstirea Susaza 38 de maici, dintre care şi stareţa mănăstirii schimonahia Susana, fostă Susana Arşicu, care la 1774 pe tepşanul de la actuala mănăstire, noaptea i s-a arătat o ”lumină mare” . Era chiar Sfântul Nicolae în lumină şi îngerii Domnului cântau troparul Sfântului Nicolae.  Şi aşa şi-au vândut tot de la Săcele şi au înfiinţat actuala mănăstire,  care la început era  sub patronajul mănăstirii Sinaia și care aparţinea de Episcopia Buzăului,iar toate acestea se întâmplau sub oblăduirea marele cărturar Chesarie al Buzăului.
Părintele Cătălin:
- Primele clase unde le-ați făcut?
Părintele Modest:
-Cele patru clase primare le-am făcut în şcoala unde m-am şi născut, dar și unde am locuit ,până când tata a fost scos forțat din şcoală: Mi-aduc aminte că era începutul anului 1949, iar tata a fost pus sub straşina şcolii, cu bagaje cu tot , cu doi copii micuţi ,eu şi fratele meu care este mai mare decăt mine cu un an.  
Părintele Cătălin:
- Încercare grea pentru toată familia...
Părintele Modest:
- Parcă și acum îl văd pe tata trecând pe lângă noi , plângând cu mama, fie iertată. Iar o femeie, căreia îi spuneam ţaţa Frusina Bratu îl întreabă  pe tata: ”Ce faci domnule Zamfire? Și tata îi răspunde: ”Sunt dat afară din școală!” Iar Ţaţa Frusina îi spune atunci: ”Nu vă necajiți, uite am o casa liberă,  a fetei mele care lucră la primărie, care numai la anul se va mărita şi vă las să locuiţi temporar acolo.  Şi aşa am locuit acolo până la 1 noiembrie 1949 când tata a cumpărat o casă în Parohia de Jos.  Aşa că din Parohia  de Sus, de la „Adormirea Maicii Domnului” m-am mutat sub patronajul „ Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavril”.
Părintele Cătălin:
- Mă impresionează faptul că în Săcele au fost oameni atât de evlavioși cum de altfel sunt și astăzi.
Părintele Modest:
-Pe ţară, în 1950 aveam peste 82 de măicuţe surori numai din Săcele, din cele șapte sate , aveam trei prăinți din Săcele chiar în Sfântul Munte, dar mai aveam  şi în alte mănăstiri din ţară, precum Zamfira, Horezu, Gologan, actuala  mănăstire Gologan înfiinţată în drumul spre Basarabia de familia Gologanilor. La biserica din Parohia de Jos aveam chiar un epitaf adus de la Ierusalim, în 1970 de către familia Ciută, care a  fost expus de marele Nicolae Iorga la Viena într-o expoziţie şi a luat un premiu special.  Să ne gândim deci, că nici mănăstirile mari, precum Agapia, Văratic și nici o eparhie din ţară nu a avut acel  epitaf. Dar  în 1953 ”cineva” şi pe urmă s-a aflat ”cine”, gândiți-vă că a spart biserica, l-a furat şi în paisprezece ore Sfântul Epitaf, repet de o mare valoare, a fost smuls din postamentul în care era conservat şi  s-a plecat cu el tocmai spre Odessa.  Pe patul de moarte al părintelui Petru Leucă, părinte care m-a format duhovniceşte, preot apropiat mie,cu care am stat în Sfântul Altar de nenumărate şi am servit biserica ca elev, iar apoi ca student şi mai apoi ca inginer, mi-a dat   tocmai această ”grijă”, că dacă cumva va rândui Maica Domnului să ajung vreodată pe acolo, la vreun muzeu, să mă uit după acel Sfânt Epitaf.  
   La şcoala ”din Jos” cum spuneam , am făcut cele trei clase elementare , terminându-le în 1954. Să socotim deci, șapte clase elementare , precum am specificat , primele patru  la biserica ”din Sus”  şi cele trei  la ”şcoala din Jos”.
Părintele Cătălin:
- Ce dascăli ați avut?
Părintele Modest:
-Am  avut în clasele primare ca dascal chiar pe tatăl meu, care spre sfârşitul  clasei întâi, și mi-aduc aminte cu umor, a exclamat în cancelarie că ”îşi mănăncă zilele cu mine”. Am fost foarte greoi la învăţătură. De ce ? Aveam un complex... Fratele meu încă de la cinci anişori citea ziarul, socotea , înmulţea şi împărţea.  Citea primele cărţi şi era atât de absorbit de lectură, fiind un om foarte deștept, că uneori nu mai era atent la ore, pentru aceasta plăngându-se învăţătorul tatălui meu . Am și acum lacrimi de nostalgie pentru dragul meu frate.  El era pe sub bancă, îşi făcea de lucru cu mâinile.
  În clasa  întâia  primară am  avut-o  pe domnişoara Eufrosina Ica, căsătorită Bârsan care provenea din familia Bucurenciu, familie venită în Săcele din Făgăraşul Braşovului.  In clasa a treia  şi a patra a am avut-o învățătoare pe mama mea .  Am fost în clasa întâia exact şase elevi colegi, trei băieţi şi trei fete. In clasa a patra ne-a mai venit o fată din Constanţaşi o fată debilă din Bucureşti. 
VA URMA
URMĂTORUL EPISOD:
Amintirile Părintelui Modest în legătură cu PREASFINȚITUL NICOLAE POPOVICI

joi, 17 august 2017

DE LA SAT A ÎNCEPUT IUBIREA...ȘI VEȘNICIA....

Există la ora actuală o sete mare între membrii cenaclului de a ne reîntoarce cât mai repede la concertele din mediul rural, acolo unde s-a născut veșnicia și unde totul e mirific. Părând naivi, țăranii au construit de fapt o lume nouă, și se vede treaba că și cei mai ”urbanizați”  corifei ai modernismului tind după o zi la sat, după o cană de lapte proaspăt sau după o liturghie trăită într-o bisericuță veche de lemn. Mă adaug acestor sfinte doruri și eu, preotul care scriu versuri absolut ocazional, lepădându-mă de trufia reușitei artistice și mulțumind lui Dumnezeu că în vers îl găsim pe Hristos. Și cât de dor îmi este de vechea casă a bunicii, de cana cu busuioc de la ”camera din nente” acolo unde icoanele dădeau semne că e pace pe pământ și bună înțelegere între oameni... dar hai mai bine să ne închinăm în fața frumosului și să mulțumim cerului că încă există creație pe pământ... Șie și cu chipul unor țărani...
LUMINI

Naivii țărani ce au fost pe la noi,
Lăsat-au o lege ce vise implică,
Ca timpul să împartă frumosul în doi,
Și cerul să plângă culori pe o sticlă..

De aici s-a născut veșnicia și aștept,
Că totuși iubiri mai găsim de poveste,
Și-un verde pe ramă și un dor înțelept,
De parcă sosește Iisus într-o veste.

El- pare un mire, Ea este un mir,
Ce curge pe crucea ce-și caută capăt,
Prea dulcea idee că viața e fir,
Și nu sfârșește pe-al viselor treacăt.

Priviți cum e cerul, albastru cu alb,
Hotar de răbdare, familie sfântă,
Că însăși credința se împarte la cald,
Atunci când lumina în doi se mai cântă.

Și nu știe lumea cât e de frumos,
Să fim iertători chiar atunci când ne doare,
Mai drag să ne fie oftatul duios,
Și acest univers, de tablou ca un soare.

Iubiți, nu e timp de pierdut pe pământ,
Smeriții țărani când intrau într-o ramă,
Știau să împartă nădejdi în descânt,
Ei, cei ce nu aveau niciodată vreo teamă.

Mă uit la artistul ce mut a născut,
O lume de har și un mit nepereche,
E dragostea vie, precum un sărut,

Priviți! Va rămâne această pereche!

miercuri, 16 august 2017

COMUNICAT IMPORTANT

Născut din dorința Maicii Domnului ca pe pământul românesc să se întâmple ceva frumos, cenaclul Lumină Lină are bucuria de a anunța pe toți membrii și simpatizanții săi, că plin de duhul iubirii de țară, începând cu 10 septembrie va reîncepe seria concertelor de suflet, misionare și pline de dramatism național. Astfel, după 422 de bătălii pe altarele patriei ne reîntoarcem la forma noastră firească de misiune smerită și vom desfășura concerte pline de iubire și închinate exclusiv dragostei față de Maica Domnului. Astfel:
1. În ziua de 10 septembrie ne reîntâlnim la LUPU-BLAJ, ORA 17- unde vom desfășura primul mare concert misionar de toamnă.
2. Până în ziua de 10 septembrie ne vom pregăti sufletește cu rugăciuni, cu piese de referință, urmând ca fiecare membru care dorește să continue activitatea în cenaclu să confirme părintelui Cătălin disponibilitatea și dorința liberă de a face misiune.
3. Ca să rămânem la stadiul de smerenie vom selecta cu mare grijă concertele și vom pune ca prioritare concertele desfășurate în comune, sate și parohii cu nevoi misionare urgente.
4. Va fi format un comitet de organizare, un purtător de cuvânt și un responsabil cu organizarea mediatică a concertelor. 
5. Vom face selecții continue pentru a identifica posibile voci care să se adauge nucleului de bază al cenaclului.
6. Vor merge mai departe doar cei care sunt dispuși efectiv la misiune, fără nicio pretenție pecuniară, cu disponibilități de jertfă reală și cu ținută morală 100% creștinească în timpul deplasărilor. 
7. Deja au fost prevăzute concerte cu caracter efectiv misionar în mediu rural, la Rădăuți-la centrul social creștin-ortodox, dar vom avea concerte efective și în spitale și orfelinate din țară.
8. Deplasările cenaclului vor fi făcute doar de acei membri care apreciază vizitele în mânăstiri, în biserici și care simt în suflet nevoia de Sfânta Liturghie, de rugăciune , de post. Vom renunța la serviciile celor care se plâng de ”deplasări lungi” și ”istovitoare”, dar care își contrazic spusele prin alte atitudini de viață necreștină.
9. Părintele Doru Gheaja, Nelu Ivan, și mulți alții rămân modele și elemente de referință în viața cenaclului, oameni adevărați pe care se bazează însăși Maica Domnului care dorește și ocrotește existența acestui cenaclul.
10. Deși, în ultima vreme, milităm tot mai mult pentru o formă organizată a cenaclului (asociație etc), considerând că ea este binevenită oricând, totuși suntem siguri că nu acest lucru va ajuta întru totul în succesul misiunii noastre. Avem forme de adevăr care sunt prioritare: dragostea de neam, entuziasmul creștin, educați bunului simț, jertfa de sine, neinteresul pecuniar și iubirea efectivă pentru Cenaclul Lumină Lină.
11. La ora actuală cenaclul are oameni deosebiți și sunt sigur că va avea în următoarele luni concerte minunate, îngăduite de Dumnezeu și pline de iubire!

Coordonatorul Cenaclului Lumină Lină, va lua în următoarele zile legătura cu toți membrii Cenaclului și va aduce precizări importante privind viitorul nostru. Dat fiind faptul că, în următoarele 14 zile, Părintele Cătălin va trebui să plece din țară din pricini binecuvântate pentru sănătatea sa, rugăm ca toți membrii cenaclului să se roage seară de seară pentru succesul viitoarelor  noastre acțiuni. Rugăm pe toți colegii să confirme în scris pe telefonul Părintelui Cătălin că au primit acest mesaj și sunt gata de a fi prezenți în rugăciuni și la viitoarele concerte.

- FAGURE DE ROMNIATE! -

COMUNA MAIERU 


               Cenaclul Lumina Lină, condus de inimosul părinte Cătălin Dumitrean,  aflat la  a câta plecare pe drumurile țării, la invitația părintelui paroh Cismaș Dan, sâmbătă 12. 08 . 2017, a luat drumul județului  Bistriței Năsăud, mai precis  spre frumoasa localitate Maieru, una dintre cele mai reprezentative localități din județul țării, unde acest cenaclu sibian bine știut și iubit de români,  a susținut un concert de pricesne și cântece patriotice în cadrul căruia părintele Doru Gheaja cu a lui înălțătoare voce vibrantă plină de măreție, a adus acel imbold de mândrie națională prin cântecele sale legate de istoria milenară a poporului român.  Pe drum am fost oaspeții părintelui paroh  Radu Petri Viorel din localitatea Șirioara,  cel care cu bucurie și  îmbrățișarea-i frățească alături de buna lui soție Ana, Maria – Petri,  fie și pentru scurt timp ne-au fost gazde primitoare, ospătându-ne din belșug cu o foarte bună și gustoasă mâncare de post, fiind în preajma marii sărbători zilei dedicate Preacuratei și plinitoare de rugăciune Sfintei Marii. După care în fuga mașinilor avându-l ghid  pe însuși părintele preot acestei localități am luat drumul Mănăstirii Rarău, cu hramul ”Adormirea Maicii Domnului” unde am primit binecuvântarea venerabilului  părinte arhimandrit Veniamin, închinându-ne la icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni, icoană despre care se știe, a fost dăruită la sfințirea schitului acestei mănăstiri, de voievodul Moldovei, Petru Rareș în anul 1541.. 

        Un loc binecuvântat de o frumusețe aparte în care viețuiesc câțiva prea-cucernici călugări în a căror rugăciuni sunt adunate multe cereri de trebuință ale mirenilor ce se nevoiesc să ajungă pe acele binecuvântate meleaguri. După binecuvântarea primită am luat drumul comunei Maieru, unde cu multă dragoste am fost întâmpinați de mai tânărul părinte paroh Dan Cismaș, cel care prin râvnă, perseverență  și hărnicie, ajutat de harnicii locuitori acestei frumoase comune, fiindu-i aproape domnul Primar Vasile Borș, alături de consilierii locali, mulți oameni de bine și cu dare de mână, au purces la  ridicarea Centrului cultural – catehetic având în componența-i o sală multifuncțională, la mansarda clădirii 20 de locuri de cazare,  cât și o bogată  bibliotecă parohială, socotită  filială a bibliotecii județene, instituție  care  răspunde prin complexitatea activităților cultural - recreative nevoilor comunității. Așa cum îi place să spună tânărul părinte Dan Cismaș,  de pământ de prin părțile Sighișoarei,”pe lângă ce am realizat până în prezent, cu ajutorul Lui Dumnezeu, de la 1 septembrie deschidem o grădiniță cu program,  prelungit,  de asemenea în comuna Maieru ne mândrim cu un Cămin de bătrâni, unde, cu multă dragoste sunt îngrijiți 26 de vârstnici” În sistemul de învățământ  din comuna  Maieru, potrivit părintelui Dan Cismaș, sunt cuprinși peste 1400 de copii, de la grupa mică de grădiniță  până la clasa XII-a de liceu inclusiv. Chiar în aceste zile  la Maieru se află într-un schimb de experiență 30 de copii veniți din sora noastră Basarabia, din zona Chișinăului,  raionul Strășeni - Republica Moldova, o bucurie  pentru copiii moldoveni, înconjurați cu  multă dragoste de cei din Maieru, pe lângă părintele Dan Cismaș s-a implicat direct și nemijlocit  Vasile Borș - Primarul acestei comune, oameni prețuiți de întreaga comunitate. 



              După sfânta slujbă a avut loc un bine primit program artistic în care pricesnele, poezia, cântecele patriotice s-au împletit într-o armonie totală cu glasurile membrilor cenaclului Lumină Lină, și ai celor prezenți, finalul înălțător, patriotic, de mândrie națională revenindu-i părintelui Doru Gheaja. Urmând așa cum îi șede bine și firesc unui cenaclu   a cărei iubire îi este menirea, sa să pornească la drum într-o nouă și nouă plecare, spre cine știe  ce localitate din țară, ducând odată cu el, acel dor mistuitor, acea dragostea nepieritoare  dătătoare de înălțare spirituală  în care iubirea de neam și de țară fac parte din însăși a tot ce existăm ca mândru și nesugrumat popor, pământ  sfânt strămoșesc, știut Grădina Maicii Domnului binecuvântare                        
                                                                                                                                        Vasile Luca


luni, 14 august 2017

LA O ZI DUPĂ MAIERU...

  A fost frumos la Maieru Bistria, cu toate că Cenaclul a trebuit să ruleze cu 50% din capacitățile sale tehnice. Amiază, regretul că nu am mai  putut face inițial o bună prezentare cenaclului, lumea nu prea știa la început multe despre noi, zeci de oameni, poate chiar mai mulți au plecat acasă după slujbă pentru că spectacolul nu a putut avea loc în biserică n fine... Nu e de vină nimeni, a fost și așa un spectacol reușit, dar cel mai bine e să ne desfășurăm seara concertele. Așa că mâine veți citi totuși o cronică de suflet superbă scrisă de domnul Vasile Luca. 

joi, 10 august 2017

GÂNDURI DIN SUFLETUL PĂRINTELUI CĂTĂLIN

   Părintele Alin din Oslo- Norvegia mi-a spus astăzi foarte franc: ”Părinte citim blogul mereu, dar se vede că nu ați mai scris dumneavoastră, nu mai e același stil, articolele sunt mai lapidare, deși semnați Dumitrean Cătălin”. Și cuvintele părintelui m-au pus pe gânduri mai ales că de un timp de vreme am impresia că am lăsat cenaclul puțin mai deoparte, deși trebuie să
recunosc că cenaclul e mai mult decât o pasiune, e o stare de spirit, o misiune, așa cum e preoția, cum e însăși chemarea mea de sacerdot.. Nu cred că m-am schimbat, dar e foarte drept că unele frământări legate de sănătate, mi-au lăsat ”intervențiile” mediatice pe locul al doilea. Publicul meu s-a obișnuit să funcționez ca un ofițer de serviciu, ca un ziarist care trebuie să scoată ”la cald” imediat după un concert cronica spectacolului, ca lumea să citească ”imediat” ce a mai fost pe acolo, ce s-a mai 
întâmplat la Cluj, la Sighișoara, la Blaj, la Senereuș, la Mediaș. Ori toate lucrurile acestea sunt aproape inumane. Nu poți să ieși din concert, să cauți poze, să scrii cronica rapid și pe drumul spre casă să tipărești on-line deja ziarul virtual. E prea mult...
...
Am încercat o vreme să apelez la facerea de ”cronici” prin anumiți suporteri, colegi de la Trinitas, ziariști dar am rămas fără prea multe realizări. Pe plaiul MIORIȚEI trebuie ”să tragi” de fiecare ca să obții ceva realizări. Hai să nu scriu dezamăgit, dar e clar că trebuie să ai voință, talent și caracter pentru a face așa ceva. 
...
  E adevărat că cenaclul are nevoie de mai multă atenția din partea propriilor colaboratori. Ideea că ești ”artist” s-a cam așezat pe multe minți. Am colegi care nu mi-au dat un telefon de zile întregi. Ori totuși te întrebi ”ce-i mâna pe ie în luptă?”... Chiar trebuie să te sune ”părintele” ca să te întrebe dacă te mai interesează ”chestia” asta cu Cenaclul Lumină Lină? Mai ale acum când cenaclul a devenit un nume și are un renume? Hm... Dar să trecem mai departe, unora le stă bine în ”banca lor”. Rândul din din stânga ca să zic așa , ultimul bancă, de unde se poate bine copia... Viața, idealurile, vorbele, totul... Că doar noi suntem generația lui ”copy” și ”paste”...
da Nici nu știți cât de greu este să strângi laolaltă un grup, mai ales când unii chiar se cred ”artiști” și indispensabili. Dar nu dau un semn de viață, în schimb așteaptă să fie chemați, să participăm la marile evenimente ale vieții lor. 
Nici nu știți cât de greu a fost să mă umilesc ca să accept lipsa de ”pasiune” pentru cenaclu, a unor oameni de care mi-aduc aminte cât am mai tras să-i fac ”misionari”, i-am mai și ajutat pe unde am putut prin viață, i-am lăudat să nu se simtă nedreptățiți, am făcut orice numai ca să facă misiune. Și vă rog frumos să nu credeți că toată lumea e astăzi ”nebună” după misiune creștină. ”Nebunie” au cei care în ultimii ani nu m-au refuzat niciodată, sau nu și-au condiționat prezența la concerte de ”ture de serviciu” sau de ”liniștea casnicilor”. ”Nebunie” au cei care au spus mereu PREZENT și pe care i-am primit lângă Hristos ca pe proprii lui frați. Nu dau nume, dar luați ultimile 100 de cronici ale concertelor și vedeți cine a fost mai mult pe acolo...
...
Scriu greu, dar scriu cu măsură. Nu mai am metaforă, poemele sunt mai puține, da nu înseamnă că nu consum o viață superbă. Am bucuriile mele și simt invidia multora. Deși în
România de azi e bine să nu se scrie nimic despre tine, să nu apari deloc pe ”sticlă” sau oriunde. Atunci devii ”loc de dat cu piatra” și ”obiect de șantaj”. Nimănui nu-i mai pasă că ai un suflet, un ideal, un prezent și un viitor. Funcționezi-vorba lui Andrei Pleșu- doar ca un ”ghișeu”, care  e”musai” să fie deschis la orice oră. iar când îl închizi auzi nemulțumiri, înjurături etc...
...
  Nu pot forța oamenii să intre în cenaclul Lumină Lină, cum nu pot forța sufletele să se mântuiască, să postească, să se roage, să vină la Biserică. Românul e un om autarhic, dezordonat, fără ordine în viață și foarte stăpân pe orgoliul său. El ”știe” când să se roagă sau nu, când să postească sau nu, când să vină la Biserică sau nu. Unii români, deșii cu un picior în groapă, cu sentințe medicale deasupra capului, continuă să facă pe deștepții, să mănânce din greu, să bea , să fumeze, ca și cum ar fi tot ”feciori”. Aceasta e ”nebunie”... Deci, cum să vorbesc eu acestui popor? Ce să-i spun că e ”nebun” uneori de legat? Că mâine murim ca niște ”proști” și ce rămâne după noi? O predică bună la înmormântare, grătarele din zilele cu mese pline și câteva cuvinte de cumsecădenie a apropiaților. Oare pentru aceasta ne-am născut? Oare cu astfel de oameni de poate naște o armată de misionar de cenacliști? 
...
Ce-i pasă cenaclistului ”de rutină”? Vă spun că au fost mulți care au venit doar să se audă pe ei: Să-și facă numărul, să spună cuvinte mari și apoi să facă nazuri la mesele de după concerte, să mă tot bată la cap că nu au avut ”stativ” de inox la microfon sau că nu cântă mai multe piese
în concert?. Că iarăși spun ”românul” cum face ceva, are impresia că e Dumnezeu? Și mai e și fățarnic, în față nu-ți spune niciodată ”ce” și ”cum”, dar apoi merge ”acasă” și pe la cei cu care conviețuiește se plânge de toate frustrările. Că el e ”talentat”, că i se oferă prea puțin pe ”măsura talentului”, că ar trebui să cânte barem două sau trei piese pe concert. Și atunci, îmi și imaginez, cum sar casnicii, care abia așteaptă să- l scoată din ”echipă” și îi dau sfaturi să se retragă, să meargă în locuri ”mai liniștite”, unde talentul este mai apreciat, că până acum, vezi Doamne câte nu a făcut și dres și nimeni nu ”apreciază”....etc...Ori acesta e materialul biologic cu care putem schimba la față România? În niciun caz... praf și îngrășământ chimic cu care ne acrim mereu istoria noastră de oameni lași... De 2000 de ani... 
...
Slavă lui Dumnezeu de oamenii pe care îi am. Sunt deosebiți și ideali... Cu ei merg mai departe...
... 
Ce ar mai trebui să mai facă un cenaclist? Nu știu dar relația ideală intre cenacliști este cea pe care o dezvoltăm prin comunicare. Să ne sunăm comunicarea și învecinarea mai des așa cum face de exemplu domnul Nelu Ivan și Părintele Doru Gheaja. De exemplu Părintele Doru pare un liant superb între colegi. Ne sună mereu, ne întreabă de sănătate, ne dă mereu imbold, ne spune vorbe puternice.... Așa ar trebui să fie o relație colegială. La orice oră e prezent, e cordial, e cu  o vorbă bună...  Acest lucru unește, acest lucru dă consistență grupului și viitorului...
...
Duminică suntem din nou împreună. De abia aștept...

vineri, 4 august 2017

PĂRINTELE CĂTĂLIN: CUM NE CAUTĂ ”BĂTRÂNA” SLAVA DEȘARTĂ!


Imagini pentru CANONIZAREA SF IOAN IACOBAni de zile nu am știut ce anume mai special să iau din viața Sfântului Ioan Iacob Românul. Și am trăit un paradox ciudat, căci participând la zidirea unei biserici în Sibiu și a unei mânăstiri la Rășinari cu hramul sfântului, mi-a fost tare greu să mă regăsesc în  smerenia sa. Am văzut la sfânt multe calități, virtutea postului, virtutea scrierii de versuri, virtutea naționalismului, dar de smerenia sa parcă nu avem prea mult, timp, prea mult fior, prea mulți ochi.
M-am gândit mult ce anume să vă scriu, mai ales că nu sunt acum la hram și poate ar fi nevoie de o părere legată de cel care mi-a fost îndrumător pe multe cărări ale vieții. Și parcă o voce din interior mă împinge să scriu despre smerenie. Mai ales că la ora la care scriu consilierii bisericii mele sunt ”agitați” ca hramul să iasă bine fără mine, deși hramul aparține sfântului, căci și ”Marta se îngrijea să facă ospăț mare” din care Domnul a servit câte ceva în cele din urmă...

Imagini pentru CANONIZAREA SF IOAN IACOBPoate pentru ei, poate pentru mine, poate pentru voi, dacă veți avea răbdare să citiți acest articol, s-ar putea să fie o temă care vă va schimba viața radical, chiar pornind de la ceea ce mă inspiră pronia divină să vă scriu aici. Și de la bun început, ca un duhovnic care a învățat câte ceva de la marii părinți duhovnicești, vă atrag atenția că ne paște pe toți o mare ispită diavolească și anume  aceea a supărării pe aproapele nostru. Suntem atât de plini de sine că nu mai încape Hristos în noi. Doar pe buzele noastre mieroase se mai așează numele Domnului, dar inima ne e plină de noi. De viața noastră, de cu ce ne vom lăuda astăzi la oameni, de cu ce ne vom îmbrăca, de cu ce ne vor lăuda alții, de ce mai punem în ambientul nostru ca ”să ne simțim bine”, de cu ce metode ”naturiste” sau ”relaxante” ne vom mai elibera de pretinsul stress de care zilnic facem atâta tapaj, de ce post mai ținem noi, de ce ”fapte” am mai făcut noi pentru Hristos, de ce mai avem nevoie pentru ”bătrâneți fericite” etc.

Imagini pentru SLAVA DESARTĂImagini pentru CANONIZAREA SF IOAN IACOBVă vorbeam de consilieri pentru că în decursul timpului, aproape două decenii de preoție am avut sute de consilieri.  Consilierii fiind acei oameni, care nu stau pe marginea drumului, ci vin la biserică se oferă pentru diferite servicii în slujba lui Hristos. Nu sunt patroni de crâșme sau directori, sau oameni cu bani, pentru că de obicei astfel de oameni sunt acum în altă parte, la mare, la munte, în fugă la bancă ca să plătească dări, pe șantiere de vile și nu au timp de ”nimicuri bisericești”... Dar consilierii bisericii sunt oameni de jertfă, dispuși să lase și cele de acasă pentru un scop divin. Toți harnici, toți eficienți, dar  au șie o ”boală”, adică cei mai mulți sunt foarte puțini smeriți. Și ca să vorbesc de cei ”ai mei”, mărturisesc că în general fiecare ”își dădea interesul” să  se facă folositor. Erau mulți bine intenționați, dar sub masca ”devotamentului” se ascundeau uneori chipuri de slavă deșartă. Unii aduceau materiale pentru biserică, alții puneau osul la construcții, alții se ocupau de curățenie, alții de săraci, alții de slujbe, dar foarte puțini de ei înșiși. Și mândria, din nefericire, creștea odată cu faptele lor. Mi-aduc aminte cum cineva, altfel foarte folositor la curățenie, s-a supărat chiar la primul Hram pentru că fusese uitat și nu primise invitație ”specială” la masă. Mândria lui era în suferință. Orgoliul își dăduse arama pe față și deja, pentru o simplă eroare, cauzată de faptul că în febra agitație de acolo nu te mai puteai gândi la toate amănuntele, omul se smintise. dar tocmai asta aștepta el, ca toți să se gândească la ”EL”, să nu fie uitat tocmai ”EL”, ca și cum masa ar fi fost premiul cel mare pentru faptele sale ”creștinești”... Ce a urmat e ”firesc” și ”clasic” oamenilor mândri. Bineînțeles că nu a mai suportat biserica, oamenii, credincioșii, preoții. Biserica era prea mică pentru el, oamenii erau ”falși”,, chipurile cu două sau trei fețe, consilierii erau toți niște ”profitori” din jurul părintelui, iar părintele el însuși ”cu ceva calități, dar naiv la capitolul alegere de oameni”. Ca și cum bunul simț, oamenii de calitate, virtuțile ar curge liber prin alte părți și valori s-ar găsi pe toate gardurile. Ori, Dumnezeu știe, că fiecare o avea calitățile și defectele sale, că părintele avea oamenii pe care-i trimisese Dumnezeu și pe care făceau fiecare ce puteau. Că alții de unde, că nu stau ”valorile” și ”sfinții” la selecție la ușa bisericii părintelui. Cu cine avea își făcea treaba și Dumnezeu, și ortodoxia și părintele...
 Da, părintele îi cunoștea pe fiecare. Și cu bune și cu rele. Dar poate că și aceasta este o jertfă să nu ai pe nimeni de pierdut, căci acolo unde încep ”selecțiile” pe ”zvonuri” venite de la unii sau de la alții, păstorul își dovedește slăbiciuni. Ori preotul, inspirat de Hristos, că doar nu o fi ”luminat la minte” doar când stă pe scaunul spovedaniei și dezleagă, acest preot știe cum să le așeze toate lucrurile ca să fie bine. Cu cumpătare, cu răbdare pentru fiecare, cu nădejde pentru orice om. Cu mândria oamenilor însă e greu de luptat; și uneori e aproape imposibil. ”Călcați pe coadă” oamenii devin mai urâți ca dracii. Scuipă cuvinte de foc, urăsc, țin minte răul și mai ales nu iartă în sufletul lor. Mitropolitul Antonie spunea că omul mândru, tot din mândrie, în anumite conjuncturi ca lumea să-și dea seama că e un ”bun creștin” iartă numai la suprafață. Dar nu și în inima lui, acolo unde ține minte răul. Pe cine a scos el de la inimă e bun scos și nici o șansă de iertare. Nici una...

Imagini pentru  DRACII SLAVA DESARTĂCu astfel de creștini este greu să aplici ortodoxia. E chiar imposibil. Creștinismul datorită mândriei se aplică doar cu jumătăți și sferturi de măsură. Scapi de patimi uneori, devii un bun postitor, te rogi lejer, dar mândria nu o poți scoate din tine. Pentru că tu, de fapt, te ascunzi după firma ”creștinismului”. E o firmă convenabilă, dă întotdeauna bine, te arată ca om cu moralitate, îți oferă un loc respectabil între semenii tăi. Dar de fapt, nu cucerești ceea ce este esențial, adică dragostea de Hristos. Creștinii din ziua de azi iubesc până la un punct și atât. Sunt mari teoreticieni și atât. Știu multe despre sfinți, despre rugăciune, despre Maica Domnului, dar nu știu să dea un ”Bună ziua!” celor care le-au greșit. De aici ne dăm seama că dreapta credință este pe ale de dispariție. Că agonizează prin noi înșine, că nu are cum Hristos crea o lume mai bună, cu cei care la prima ”frustrare” sar ca arși, urăsc, bârfesc și țin minte răul făcut de alții. Mi-e teamă ca generația noastră să nu fie ”groparul” ortodoxiei. Mi-e teamă că sfinți, ca Sfântul Ioan Iacob Românul sunt numai istorie, impresie și atâta tot...
Ca o dovadă că vreți să fiți altfel, vă rog să mergeți mai mult pe la slujbe. Rugați-vă acolo din inimă și ceea ce faceți, dacă faceți să faceți pentru Hristos. Pur și simplu zâmbiți, iertați-i pe toți, îmbrățișa-ți și pe cei ce nu vă suportă și fiți fericiți!