Pe la începutul fiecărei veri, odată cu venirea vacanței
simțeam un fel de agitație în corp, poate o nestăpânire a entuziasmului că vin “zilele fără de
sfârșit”. Priveam vacanța de vară ca o detașare totală de lume, ca un val care
mă aruncă în mare fără a mă mai lăsa a mă întoarce la liman. Primele astfel de zile erau
obsesiv de lungi, caracterzate prin somnolență și joacă.
Nu eram deranjat din visare și cred că acesta a fost
marele merit al părinților și bunicilor mei, acela de a nu-mi stingheri libertatea de conștiință și mișcare. Pentru
că, în restul timpului anului aveam suficientă
grijă să tratez școala cu responsabilitate. Deci, vara începea visată.
Zăboveam ceasuri întregi prin singurătate în liniștea curții de pe General
Magheru, imaginându-mi lumea caldă, perfectă și frumoasă.
X
La o stradă distanță de casă era parcul Bătrânilor din Piața Mare și mai jos de casă Parcul Tineretului. Ce locuri splendite, mai ales cel din Piața Mare. Și
căsuțele până la parc aveau un fior misterios.
Mersul spre parc, unde era locul cel mai ideal pentru fotbal sau pentru
bucuria revederii cu tovarășii de joacă se făcea ca un adevărat ritual. Mi-aduc
aminte că priveam insistent spre aceste case, care acum au fost marea
majoritate modificate sau modelate, și le simțeam încărcate de taine. Mă
întrebam cine se ascunde în ele, cum sunt oamenii, familiile, copiii din
înăuntrul lor. Aveam o curiozitate vecină cu imaginația, rod al zecilor de
povești pe care le citeam în cărți.
Mă așteptam ca în fiecare casă să existe o lume ideală.
Copii care ascultă poveștile de seară ale părinților, bunici care aduc la
căpătâiul nepoților cana cu lapte aburind și oemeni care-și împărtășesc febril
și cald intimitatea. Iar acest sentiment nu m-a părășit decât foarte târziu,
poate neașteptat de târziu, cred că undeva în jurul vârstei de douăzeci de ani.
Ceaa ce s-ar putea traduce ca o imaturizare a realismului propriei vieți sau,
dimpotrivă, ca o rămânere întârziată și fericită în lumea îngerilor.
X
Istoria mă fascina, mai ales zidurile vechii cetăți a
Sibiului. Nu cred că am mai dezvăluit taina aceasta dar aveam mereu sentimentul
că pot deveni una cu trecutul. Trecând pe lângă zidurile de la mareginea
Parcului Cetății, avem parcă uneori intenția de a intra efectiv în ele, de a mă
contopi cu cărămizile vechilor ruine și de a trece pe tărâmul ontologic al evului
mediu. Vroiam să știu ce-au simțit românii când au trecut pe aici. Mihai
Viteazul și toți ceilalți eroi de legendă ai neamului, fără de care viața mea
nu ar fi avut evident nicio valoare.
X
Era
frumos în copilărie. Totul era pașnic și parcă toate scenele de viață erau
rupte din odihna curată a Bunului Dumnezeu. Sibiul era supranumit “orașul
parcurilor” și nimic nu părea să-i contrazică renumele. Sub Arinii
înșiși erau altfel. Mirați parcă ei înșiși de multitudinea de copiii și perechi
de îndrăgostiți care se perindau prin ei. Perechi nesfârșite de tineri,
ținându-se cald de mână, peregrinau agale, mai ales duminica după-masa prin cuprinsul blândelor alei. Nimc cu nu părea
viciat în ochii acelor îndrăgostiți. Și cred că, e firesc să vă întrebați astăzi
în ce fel ochiul meu de copil a surprins astfel de imagini, care țin
evident de o anumită stare de
judecăți poate mai degrabă adolescentine? Și am să vă răspund: Pentru că acei tineri erau mult mai
cuminți decât cei de astăzi. Astfel că, sufletul lor avea puterea de a transmite
ceva deosebit.Nu, viața e chiar frumoasă. La fel și iubirea când ea este izvorâtă din inimă și are ca aliat curajul de a o mărturisi. Tinerii Sibiului din anii 70-80, acei oameni care stăteau îmbrățișați cu timidate și fior liniștit pe băncile din Sub Arini, acei tineri care purtau cu eleganță cămășile cu cravată sau blugii de import, acei tineri care ascultau fascinați ABBA, Al Bano și Cenaclul Flacăra, sunt dacă vreți prototipul modului în care am crezut că trebuie să fie fiecare cuplu de îndrăgostiți. Exuberanți și candizi. Fără pericolul plictisului unul de altul, fără teama de a crede că în fiecare îndrăgostire e doar un început de război, de despărțire și de ură, așa cum din păcate au ajuns să arate poveștile de “Iubire” contemporană.
