Știu... Vinerea Mare! De obicei se tace... Din respect, din teamă, din nimcnicie... Tac... Scriu... Ce greu e să spui ceva în Vinerea Mare... Un fel de ingratitudine, un fel de non-sens, un fel de zbucium interior. Pentru că toți suntem de fapt neliniștiți. Și obosiți, și grei în fața lui Dumnezeu.
E Vinerea Mare... A noastră? A Lui? A Domnului? O, ce greu e să vă răspund... Oare cum era acolo pe Cruce... Aici, acum e tare ușor... Cumpărături, iepurași... Hai la biserică. Nu vreau. Du-te tu mai bine. Hai că vin și eu un pic la sfârșit. Hai să mai luăm niște bere. Avem pâine destulă? Vin ai mei la masă. Da, să nu zici ceva de biserică, doar ști că nu le place. Hai, că ei sunt oameni onorabili, dar nu o să-și pună acum mama baticul în cap. Ce facem de Înviere? Cât durează slujba? Unde e mai scurtă? Hai la Catedrală, că acolo nu te vede nimeni la ce oră ajungi. Da, ce facem duminică? Ce mâncăm? Ce le mai ducem cadou? Nu mă mai inerva cu chestii mistice. Te rog... Nu putem mînca ouăle de sămbătă? Bine, mai răbdăm. Da, mai răbdăm o zi...Da, de aceea mă doare totul de vinerea mare. Și plâng cu voi. Și sufăr cu toți cei ce nu aveți dreptul măcar la o Vinere Mare!
Părintele Cătălin
