JURNALUL PĂRINTELUI CĂTĂLIN: BUNICA, VEȘTEMUL DE IERI ȘI NEMURIREA!

  Bunica se trezea dis de dimineață și mergea imediat în grădină. Era cu un ritual sfânt de la care nu se putea abate. Și mai întotdeauna o vedeam desculță, punându-mi întrebarea dacă nu cumva se va îmbolnăvi. Nu înțelegeam că viața la țară are regulile sale, că pământul are puritatea sa și nu te poți chiar oricum așeza pe inima lui. Mai ales încălțat...

X

   Într-o carte mai veche vorbeam de mirosul de busuioc din camera mare, a  casei de la Veștem.  Mi-e greu de fiecare dată când intru azi în casa de acolo. Sunt prea multe amintiri și bunica nu e nicăieri. Nici busuiocul atat de drag nouă...  Cu toate că, familia încearcă și azi, prin plantarea unor flori frumoase să refacă, în curte și în grădină, sanctuarul copilăriei.

 O vază albă cu câteva flori de liliac și crenguțele de busuioc rupte parcă din mănunchiul de Bobotează al preotului, iată principalele repere ale acestei camere. Țin minte că nu avem voie să intrăm oricum și oricând în ea. Trebuia să cerem binecuvântare și să avem un motiv bine întemeiat pentru a păși pragul camerei celei mari. De fapt, cred că aceasta era un important aspect al civilizației rurale. Nimic nu se făcea fără rost. Nici timpul nu era pierdut pe degeaba, nici copilăria, nici statul pe la poartă în zile de sărbătoare, nici poveștile de la șezătoare.

De fapt bunica ne obliga să nu stăm niciodată de pomană. Chiar și în vacanțe ne dădea un rost. Nouă și copiilor din vecini. Fetele tricotau, băieții erau trimiși să scoată apă din fântână și să ude grădina. Și mai întodeauna eram cu toții răsplătiți . Câțiva lei, puțini la număr teoretic, dar foarte importanți pentru noi. Cu acești bănuți ieșeam duminica la cofetărie și ne puteam permite luxul unui suc la sticlă de sfert și a unei prăjituri cu glazură de ciocolată.

X

  Minunate erau plecările la Sibiu cu trenul. Adevărate ritualuri de călătorie se nășteau în jurul unui astfel de drum. Când ne întorceam de fapt acasă. Eram îmbrăcați în cele mai frumoase hăinuțe, așa ca pentru domni și simțeam cu intensitate febra deplasării. Drumul spre gară părea lung și era făcut cu impetuozitate. Apoi cumpărarea de bilete de la casă și obiceiul meu de a păstra la colecție aceste tichete. Mi sepăreau interesante și diverse. Mai ales coloritul lor, niciodată stereotip. Aș  fi vrut să fiu un casier în spatele tejghelei și să am acces la toate felurile de bilete. La cel în trei dungi, la cele verzi, la cele galbene și mai ales la cele albastre care simbolizau călătoriile la calsa întâi.

Acasă avem multe astfel de bilete. Cu ele improvizam jocuri diverse, cu soldați români care se luptă cu trupele germane pentru eliberarea țării, sau cu oștenii lui Mihai Viteazul care prind în capcană hoardele turcești și maghiare. Bilete păreau eroi gata de sacrificiu, și eu chiar le dădeam această oportunitate de a fi actori de bătălii ilustre și mai întodeauna de a termina învingători.