joi, 30 mai 2013

JURNALUL PĂRINTELUI CĂTĂLIN (IV): NOPȚI DE FLACĂRĂ ALBĂ!

1982, Cenaclul Flacăra și Regina Nopții
E mult de atunci. La cofetăria Perla nu prea aveam acces. Banii erau întotdeauna puțini. Cinci sau zece lei, erau singurii bănuți ce s-ar fi găsit în buzunarul meu. În cel de la pantalon. Biata mama, cât îmi mai cosea la pantalonii de trening sau la cei de uniformă. Jucam fotbal cu pasiune. Eram portar și mă aruncam la disperare numai și numai ca să opresc mingea spre a nu intra în poartă. Mereu petice, mereu haine noi. Și pasiunea pentru un sport, de care însă nu m-am putut bucura prea mult în viață. Pentru că, nu ma ajuns fotbalist nici la Șoimii, nici la Craiova,sau la alte echipe pe care le iubeam.
X
  
În Parcul Tineretului se afla Grădina de Vară. Și acolo a venit într-o zi de început de septembrie Cenaclul Flacăra. Lume multă,vreo trei mii de oameni. Ce frumoși erau tinerii de atunci. Veneau la concerte și ascultau liniștiți muzica folk. Nimeni nu se foia, nimeni nu mișca la cântecele despre Eminescu și Ștefan cel Mare. Doar mâinile ridicate în vânt și degetele laterale formând litera”L”. Adică simbolul de Lumină, Luptă, Libertate. 
   Cenaclul nu era o religie, dar promova valori veșnice. Chiar și pe Dumnezeu. Texte memorabile citite și cântate, ceasuri întregi de literatură și geniu muzical. Adică, exact ceea ce n-au înțeles mai târziu inclusiv cei care au alcătuit Cenaclul Lumină Lină. Mă rog, o parte din ei... Aceia care au venit doar spre a defila laolaltă cu slava deșartă. Exact ceea ce n-au înțeles fetele și băieții care vin pe la biserică și care nu au venit pe la concertele mele, că acest cenaclu înseamnă ore și ore de educație. De bun simț, de mărturie publică a adevărului și a frumosului... Și, de aceea mi-au refuzat mereu chemarea, cei care nu au venit la spectacolele noastre. La A.S.T.R.A., pe Dealului, la Cisnădie. Cei care nu aveau cică nevoie de un act artistic de valoare. Ci numai de masluri... De fapt, lipsa fiilor mei duhovnicești la concertele LUMINĂ LINĂ au fost o mare dezamăgire pentru mine. Un semn că unii au venit la biserică doar pentru a-și face interesul, doar pentru a se căsătorii și a avea nu știu ce bucurii...
X
  În acea noapte de septembrie stăteam cocoțat pe gardul din spatele scenei. Era repet, anul 1982. Păunescu vorbea altfel decât vorbea toată lumea. Decât vorbeau secretarii de partid, dascălii noștrii, rudele noastre, prietenii... Era liber. Spunea ceea ce dorea și ne vorbea despre o altă libertate decât cea pe care noi o știam. Ne învăța să fim oameni liberi, să nu rămânem tributari dogmaticilor “inculți și goi”. Ne spunea că țara noastră e cea mai frumoasă din lume și toți credeam orbește în acest adevăr.
Păunescu nu descreștina, nu ne învăța să mințim, să fim leneși și să ne mulțumim cu jumătătăți de măsura. Ne cerea să fim barbați și revolutionari, să găsim în noi soluții la problemele României. Orice puteai spune despre Păunescu, dar nu că e un om ipocrit, că bravează și face apologia regimului. Păunescu a avut curajul să se dăruiască oamenilor. Și oamenii simțeau că asta face și îl iubeau. Cei ce nu făceau nimic stăteau în spatele  „cortinei” și fluierau. Așa se întâmplă mereu. Cei ce nu fac nimic, tac și judecă dăruirea altora.
X

  Spre miez de noapte am plecat acasă de la Cenaclu. Pe drum se auzeau încă decibelii boxelor. Și vocea celui care striga cu putere: TRĂIASCĂ ROMÂNIA!. Am ajuns acasă. Mama făcea zacuscă, iar tata trebăluia prin curte,ca de obicei plin de elan și energie. Ne adunasem cu toții în bucătăria de vară.  Muzica concertului se auzea încă destul de bine și la noi pe General Magheru. Țin minte, nu am uitat lucrul acesta, că am privit spre o floare din mica grădină a curții. Era REGINA NOPȚII. M-am simțit pentru prima oară foarte stingherit. Cenaclul mă sensibilizase la culme sau îmi deschisese orizonturi interne nebănuite. Se întâmpla ceva ciudat cu mine. Eram îmbujorat și nestăpânit.  Am vrut să fug în casă, ca să nu se observe dacă lăcrimez. Aveam numai 10 ani. Nici măcar 10, dar muzica cenaclului mă copleșise. Iar acum simțeam pentru prima data cu adevărat mirosul unei flori. Era floarea ce alba a unei nopți minunat de înstelate. Păream mai aproape de cer. Târziu am ațipit. Floarea tot mai mirosea, iar muzica cenaclului se retrăgea blândă și triumfătoare spre veșnicie…