JURNALUL PĂRINTELUI CĂTĂLIN: DESPRE COPILĂRIE (I)

POARTA SĂRII

  Se numea Poarta Sării. Era amplasată chiar pe locul de meditație a copilăriei mele, undeva în fața porții casei părintești. Pe General Magheru 33. Locul în care stăteam ore în șir asteptând părinții ca să vină de la servici, ori un prieten de joacă întârziat. Ce clipe minunate de așteptare aveam atunci. Fără de plictis, fără de frustrări, fără a mă lupta cu mine însumi, cu neîmplinirile. Fără a acuza pe nimeni că nu mai vine odată... Mi-aduc bine aminte că eram melancolic. Căutam visele și îmi construiam fantasme iluzorii. Vedeam mai mult aevea decât în realitate. Mi se prea lumea bună și fără de cusur. Eram imun la bârfe și judecăți subiective de rău.
Pe la amiezi așadar ieșeam în fața porții și de cele mai multe ori aveam o minge ieftină în mână. Mă gândeam că poate voi găsi câțiva tovarăși de joacă. Îi așteptam să apară de nicăieri. Dar ei nu mai veneau.

X

CASA PĂRINTEASCĂ

DRUMUL SPRE PIAȚA MARE

SE VEDE O PARTE DIN POMUL LUI O. GHIBU

   Mi-aduc aminte că pe General Magheru treceau mulți navetiști. Îi privem cum urcă dinspre gară spre Piața Mare. Erau zâmbitori și parcă veneau să se întâlnească chiar cu mine. Mă miram de ce nu mă salută, cu cordialitate. Așa ca la țară. Așa ca nenea Melinte poștașul care îmi povestise într-o zi, că în insulița verde din fața Liceului Pedagogic, adică la câțiva metrii mai sus de casa natală, se află un pom sădit de Onisifor Ghibu. Și că el trebuie să se ocupe mai departe de conservarea lui. Eu nu știam cine este Onisifor Ghibu, dar mi s-a părut o mare onoare că mi-a fost dezvăluită o astfel de taină. Ca unui om mare. Ca unui om care poate să țină un secret și care de acum devine responsabil față de  secret.

x

 În rest, nenea Melinte îmi dădea săptămînal revista CUTEZĂTORII, la care mă abonase mama. O citeam pe prispa casei. Întotdeauna acolo. Mai puțin iarna când era ger. Dar mă obișnuisem să stau acolo și să devorez poveștile cu benzi desenate despre eroii patriei. Și uite așa am început să compătimesc și cu istoria națională.

X

  Primul copac pe care l-am iubit a fost liliacul. Aveam unul mai mic în spatele casei. Era purtător de delir. Dacă și un copil putea fi fascinat de mirosul său divin. Mă surprindeam emoționat în fața lui și de atâta sentiment îmi pierdeam rațiunea. Eram în stare să stau și câte o oră ca să-i adulmec splendoarea. Visam clipe de miracol, coborâri de îngeri și discuții libere cu sfinții. Da, cu sfinții... Și mângâieri nespuse de la oameni buni. Mai ales că pe atunci toți oamenii erau buni și minunați.

X

   Poarta Sării fusese demult demolată. Am prins însă clipele grele când conducerea de partid a orașului Sibiu a ordonat alte demolări excesive. Dureroase pentru un copil. Străzile din jurul gării, cofetăria din jos de casa mea, magazinul de pâine, aprozarul și parcurile. Asistam la un adevărat măcel. Nu înțelegeam de ce trebuie să apară blocuri trufașe în locul acestor minunate maidane încărcate cu parfum sentimental.
  Lumea tăcea. Și nu înțelegeam de ce. Părinții vorbeau numai în șoaptă despre abuzurile tovarășilor. Noi copii țopăiamîn jurul buldozărelor și ne venea să ne suim pe cupa lor. În semn de protest...

X

  Între timp era primăvară. Bunica venea la piață pe strada Luptei. Și ducea cu sine, flori, lăcrămioare și liliac. Salată verde de o bunătate deosebită și ridichi roșii dulci. Toate din grădina sa. Nu mai spun de frunzele de tarhon și de alte buntățuri deosebite. Se apropiau Paștile. Și fiecare țăran își făcea socotelile de sărbătoare


  Îi așezam monedele pentru rest și marfa pe tarabă. Eram plin de energie și vesel că pot face o astfel de treabă deosebit de importantă. La sfârșit îmi primeam și răplata, niște bănișori. Bunica era întotdeauna darnică. Ne dădea mai mult decât muncisem și cred că pe undeva am moștenit-o... Îi plăcea să ne vadă ochii plini de surprindere și de uimire. Și evident deosebit de recunoscători.

X

   Ochii copilăriei. Pe atunci nu cerșeam bucurie și alte sentimente.Nu eram nici mistic, nici profan. Eram pur și simplu eu. Așa cum ar trebui să fie un creștin normal. Nici exagerat, nici eroic în atitudini. Eram deci fericit și înțeles. Poate că, tocmai de aceea Paștile de atunci erau cele mai frumoase. Pentru că, și Hristos era la fel ca mine. Și nu ar fi putut să fie niciodată altfel...

va urma