- Da, blogul e opinia noastră și îl slujim ca atare.
-Deci, de ce tăcere?
- Nu e vorba de tăcere și nici de blazare. Obișnuiesc să scriu din ce în ce mai puțin. Poezie, articole, gânduri. Adică să le fac publice, că de scris mai scriu...
- Și totuși, de ce? Ne obișnuisem cu ceva texte și chiar spuneam, iată un om deschis dialogului, care știe să întrețină perspectiva unui organism misionar așa cum este Cenaclul Lumină Lină!
- Da, dar uneori dialogul devine monolog. Să nu vă închipuiți că eu scriu pentru aplauze, sau alte idealuri. Însă nici oamenii nu știu să răspundă la acest dialog. Bine, nu aceasta e problema, că nu avem dialog cu publicul, că reticența față de dialog pe blog e deja notorie. Dar nici nu o să mă întorc la FACEBOOK doar de dragul narcisismului. Narcisiști, sunt cei care, dacă scrii poezie mai sensibilă o iau personal. Au fost persoane care, deviate psihic, frustrate de nefericiri cotidiene, ce și-au zis: Părintele, e băiat bun, precis scrie numai pentru mine! Și de aici au luat-o pe ulei... Aveam acum câțiva ani persoane care zilnic se credeau încoronate de poezia mea. Și atunci mi-am zis, ori poezia mea trebuie să tacă, ori trebuie să fac abstracție de aceste comportamente.- Interesant, chiar așa? Se credeau luate în seamă de poezia dvs?
- Domnule Cosmin, dacă eu scriu ceva de dragoste, și dumneavoastră vă simțiți bine în versurile mele, nu înseamnă că v-am făcut o declarație: Declarația de dragoste se face doar în intimitate și față către față! Când spui cuiva: Te iubesc!- o spui direct, franc, nu prin versuri ocolitoare. Ori poezia mea e creștină și atât. Nu are nimic cu nimenea. Da sigur, că și eu dacă văd un film cu Florin Piersic mă pot crede Marga Barbu sau cum o chema pe femeia aceea din filmele cu haiducii... Aceasta însă nu mai e creștinism, ci patologie... de aici încep sms-uri disperate, emailuri proaste, în care lauzi, mustri, speri și strici liniștea poetului... S-au înmulțit patologiile datorită păcatelor...
- Acum, nu vreau să fiu părtinitor, dar mie mi se pare că tot ceea ce scrieți e de bun simț și cu măsură. Poeziile patriotice sunt chiar pline de suflet...
- Și eu cred că au sufletul lor. Cel puțin sunt sincer în ceea ce cred, dar unde dai și unde creapă. Eu vreau să scot lumea la luptă, să refacem România Mare, să alungăm străinii din proprietățile pe care și le-au însușit nedemn, și ce fac compatrioții mei? Visează la iubiri, își lingă rănile proprii lor păcate cu iluzii și nu fac nimic, da chiar nimic pentru obștea țării lor. Supraviețuiesc, merg la servici, adună bani, apoi îi strică pe nimicuri, și lasă țara să moară... Nu tu o asociație de luptă, nu tu o revoltă, nu tu o rugăciune pentru neam... Ba mai comentează și la cenaclul care nu mai el știe cum și-a dus dorurile și drumurile... Dar așa e românul câteodată... Are în el și spițe de cârcotași... Cred că sunt urmașii hunilor, gepizilor, avarilor, pecenegilor, slavilor, care au venit și și--au amestecat sângele cu noi... De aici s-au născut aceste progenituri care tot timpul văd numai sentimentalism peste tot. Habar nu au de patriotism, poate să fie aici, China, Europa, Ghana, pe astfel de persoane nu le interesează... Viața lor și atât... Sentimentele lor și atât... Ba unii mai se cred și hristici, când spun că sunt anti-patrioți... Adică, anti-mamă, anti- strămoși, anti-limbă etc... Acum ne amestecăm sângele cu arabii. Femeile noastre se fac musulmane și catolice, numai pentru un pumn de arginți. Lașitatea lor le-a dus în robia unor bărbați străini...- Cenaclul însă merge mai departe. Mai puteți?
- Chiar mă credeți laș. Eu nu fug din propria mea misiune. Prefer să suport nebunii, dar să fac ceva pentru neamul meu. Cât credeți că mai trăiesc aici pe pământ? O sută de ani? Ce socoteală vi da eu la Dumnezeu, că nu mi-am legat viața decât de aceste nobile idealuri. Numai Dumnezeu șie ce a fost mereu în sufletul meu! Și într-o zi voi fi lângă El. dar măcar voi pleca știind că am lăsat ceva în urmă. Și nu doar fotografii...
- Mulțumim!
- Și eu, iar ca semn de lumină lină, vă ofer o poezie patriotică scrisă astăzi. Tâlcul ei îl las la latitudinea celor ce simt țara în suflet...
NEAMULUI MEU
De ți se face sete, de vechiul tău popor,
Prin Apuseni o oră încearcă a petrece,
Lângă izvoare albe de lacrimi și de dor,
Acolo unde visul e când un foc, când rece.
Pe Horea într-o roată ai să-l găsești întreg,
Că oasele de vultur în moarte se adună,
Și numai liliecii între lumini se șterg,
Eroii poartă stâncă în mândra lor cunună.
Visați la Avram Iancu, la Țebea îl găsiți,
Cu două tunuri- suflet, ca aripe de înger,
Așteaptă semnul vostru, dăcă doriți să știți,
Ca lupta să o înceapă,să-și verse iarăși sânge.
Și pentru ce e lupta, mai întrebăți, vă rog?
Voi nu vedeți că țara și-a prăpădit și spinii,
Trufașei Europe, din cinic nenoroc,
I-a dat de-a gata totul, și ne conduc străinii.
Nu mai avem pădure, nici munte, nici un deal,
Acte falsificate, retrocedări de jale,
Și ungurul conduce în sfântul meu Ardeal,
Sunt legi antiromâne, principii imorale.
Un neamț își ține tronul, Moscheie dă la schimb,
Pentru un pumn de aur, precum se fac adopții,
Și crucea ne apasă și nu mai este timp,
Românitatea însăși stă sub povara roții.
Păcat, păcat de neamul ce nu mai are fi,
Eroi, creștini de frunte, biserici, lemn de poartă,
Și mâine va fi moarte, și cine poate ști,
Ce alt blestem mai vine, și ce ne mai așteaptă.
Pustiul, doar pustiul pe acest pământ viran,
Numita România, e
dusă în Siberii,
Bat clopotele morții, preludiul pământean,
Că am rămas în lanțuri și vin pe noi imperii.
De aceea când ți-e sete de neam, de Duhul bun,
În Apuseni ca-n templu de îngeri să te întorci,
Iubirea pentru țară e obicei străbun,
Și nu uita române, în lacrimi să te rogi.
