A fi misionar nu este deloc ușor. Misionarul este un omî n exclusivitate dedicat cauzei, un soldat care-și perfecționează ”din mers” lupta și apoi se năpustește pe obiectiv, precum glonțul în țintă. Mereu este în el loc de mai bine. Și de aceea misionarul e un om așezat, care știe că reușita îi depinde de o ierarhie de un program, de un comandant și în primul rând de Dumnezeu...
Mă gândeam în această seară, destul de emoționat, oare ce aș putea scrie frumos despre domnul Sorin Popa, colegul meu din Cenaclul |Lumină Lină, pe care-l iubesc cu nonșalanță și cu bucuria firească de a ști că mă bazez foarte mult pe prietenia sa și mai ales pe aportul său la orice solicitare misionară. Mai ales că, doresc să aștern câteva gânduri sincere, fără a-l flata exagerat de mult, sau fără a-i subestima claitățile. Și de aceea am să încerc să fac lucrul acesta în două sau trei fraze, bucurându-mă fresc dacă prietenii cenaclului vor avea răbdarea și cumințenia ca să citească până la capăt acest material. De dragul lui Sorin, de dragul meu, de dragul lui Hristos...
În primul rând, două cuvinte îl caracterizează excelent pe Sorin Popa: Onestitate și Prietenie.
Ne știm de mulți ani. A venit în Cenaclul simplu, fără ifose, prietenos, smerit și profund
colegial. Gata să cânte, gata să învețe, gata să se încadreze în acest colectiv. Și așa cum a venit, așa îl regăsesc și acum, adică bun, blajin, sfios, harnic, pătruns până la rădăcină de pasiunea cântecului. Spre deosebire de alte tipologii, Sorin Popa este un om care nu a beneficiat de un timbru muzical sonor, dar a avut în schimb ceva mult mai special, bunul simț și cuviința de a fi un adevărat coleg. A cântat întotdeauna frumos și decent. Și poate că așa este mai bine, pentru că de multe ori laudele exagerate, sau conștiința prea puternică despre ”sinele” tău te fac să te nelinișteștești permanent, mai ales atunci când lucrurile merg foarte bine sau poate cu adevărat chiar atunci când ar fi cazul să-i mulțumești lui Dumnezeu că te-a adus unde te-a adus.... Geniile sunt mereu neliniștite, neîmplinite, vrând mai tot timpul altceva, considerând că pot să-și schimbe identitatea, zburând ca și recent regretatul Koby Briant spre piscuri fără orizont. Căci gloria este trecătoare și doar faptle bune rămân...
Sorin Popa a avut marele merit de a evita depresia ”drumului lung” cu Cenaclul Lumină Lină. Ar fi putut să se plictisească de mine, de lacrimile noastre, de bucuria noastră, de dorurile noastre și chiar de Dumnezeu... Cu alte cuvinte nu s-a plictisit nici de misiune, nici de propriile cântece interpretate, nici de anii care au trecut frumos ca un fulger peste noi. A admis că Cenaclul este scena sa cea mai profundă și așa a rămas să-i slujească lui Dumnezeu. Om cumpătat la vorbă, dar și la toate, Sorin Popa nu s-a supărat nciodată de locul care i s-a prescris în fiecare spectacol, de microfonul care a mers sau a înghețat uneori, ba mai mult a simțit că este onorat să fie prezent pe această scenă, uneori fugind din spital unde era internat, alteori riscânduț-și chiar și serviciul prin plecarea la concertele naționale. A pus mai înainte onoarea de a fi om...
Cred că Sorin Popa face tot ceea ce face mai ales pentru că nu este un om frustrat. Oamenii frustrați, care socotesc mereu că viața trebuia să le ofere și altă glorie, au mai tot timpul că sunt pe ”cai negri” și că este loc de mai bine. Ei devin agitați, oscilanți, nesiguri și chiar capabili de susrprize nebănuit de ciudate. Sorin însă este un om care a investit în prietenia cu mine, și cu Cenaclul, foarte multă pasiune. Mereu punctula la ”întâlnirea cu istoria”, a făcut tot ceea ce este omenește posibil ca să fie un gentilom. Într-o vreme în care, unii chiar din pruncie, folosesc diferite mărci, doar spre a-și face reclame pentru interese plinde slavă deșartă și de c enu chiar pecuniare, punând mai mult suflet în investițiile lor personale, decât în unitatea grupului, Sorin Popa arată ce înseamnă buna crșetere și mai ales măsura de a fi un domn. Pentru că, aceasta am învățat-o de la tatăl meu, onoarea de a nu uita de unde a-i plecat este mai amre decât circumstanțele mmomentane ale vieții, servici, familie sau obligații ieftine.
A fi cenaclist înseamnă a nu te mai bucra de lucruri ieftine. Cenaclistul a ieșit dintr-o anumită lume a păcatului, el nu mai cântă ”la un pahar” pentru că știe că așa î-i poat e supăra pe Dumenzeu, dulcegărind inimile pătate ale unor oameni care nu au nimic cu Cerul. Cenaclistul este omul curajului și al sobrietății, un fel de lord al Duhului Sfânt, punând mai presut de toate pe Dumnezeu și morala creștină. Cenaclistul nu are extreme, el nu trece de la ”Biserică”, la ”manele” și nu se face una cu păgânisumul. În biserică se roagă, cântă și face cunoscut pe Dumnezeu. În săli rostește cu demnitatea povestea neamului și atrage atenția că mereu este loc de mai multă pace între oameni. Iar personificarea unui astfel de cinstit personaj îmi pare a fi chiar Sorin Popa, cel care alături de alți colegi minunați, face istorie alături de preoți și de sfinții de pe icoane. Adimit că nu este ușor ca să ai companie pe oamenii lui Dumnezeu, dar este mai sigur și mai etern să fi colegul celor pe care Dumnezeu i-a ales ca să vestească nemurirea, decât să te bucuri de palmele ipocrite ale celor care azi te cunosc la un ”șlagăr” și mâine te uită ”la greu|”...
Vă mătrurisesc că ideea acestor rânduri mi-a venit aseară, după ce Părintele Doru Gheaja mi-a spus că pe la orele amiezii, ieri după Sfânta Liturghie, când mă retrăsesem obosit, după concertul de la Bicazul Românesc ca să ațipesc 30 de minute, l-a trimis pe domnul Sorin la mine în cameră ca să-mi ceară cheia de la mașină, fiinde nevoie ca să așeze bagajele de drum. Sorin Popa a vbătut sfios la ușă, a intrat ușor, a observat că dorm și s-a retras pe vârfuri ca să nu-mi tulbure somnul profund, mai ales că mă aștepta un alt parcurs de sute de kilometrii, spunându-i Părintelui Doru că trebuie să mai așteptăm puțin deoarece ”Părintele nostru doarme””... Acest fapt l-a impresiona profund pe Părintele Doru, care mi-a spus pe mașină, la întoarcere, următoarele vorbe. ”Un altul ar fi cerut cheile cu voce tare, dar se vede treabă că mult te mai iubește domnul Sprin”. Sentiment reciproc și plin de duioșie. Și ca să mă sit și mai răsfățat, pe calea d eîntoarcere din Moldova la Alba Iuila, mai tot timpul, un alt mare român, Părintlee Doru făcea eforturi superbe de a-mi spune că va rămâne mereu alături d emine indiferent de circumstnațele timpului. La fel și Nelu Ivan, jumătatea mea de suflet, care-l suna pe părintele ca să mă întrebe dacă sunt bine, dacă nu am obosit și am nevoie de ceva... Frumos....Ce să mai spun, totul are un sens și mă bucur că este așa.
Ca o concluzie: Sorin Popa nu poate trece peste somnul, idelaul, misiunea și inima mea.... Bunului simț și creștinismul din dânsul au învins din nou...
Părintele
luni, 27 ianuarie 2020
marți, 21 ianuarie 2020
”Acasă” în sufrageria de iubire a lui Nelu Ivan
L-am cunoscut ca fiind un om de ispravă. Un foarte bun chitarist și cu o voce la fel de sensibilă, puternic înclinată spre doină, prietenul Ioan, se plimbă lejer prin câmpiile folkului românesc, a pricesnei și a cântecului patriotic, mai ales că inima sa bună îi dă resurse nesfârșite pentru ca să rețină emoția fiecărui cântec și mesajul ultim al oricărui poem pronunțat. Și de aceea, fiecare cântec memorat și reinterpretat de dânsul primește o altă și liniștitoare variantă de blândețe, fapt care te îndeamnă să-l asculți și să-l reasculți la nesfârșit...
De ieri prietenul Ioan a lansat o nouă pagină ”Ivan Acasă Concert”, un fel de invitație emoțională în mica sa sufragerie, unde de obicei este plin de prieteni, care la diferitele aniversări din viața familiei o fac să fie dulce și încăpătoare. Mai ales pentru că așa cum este dânsul primitor, alături de iubitoarea sa soție, doamna Mirela Ivan, nu ai cum să-l ocolești, nu ai cum să nu-l prețuiești și să-i cinstești căldura sufletească. A dânsului și a familiei sale. Și numai un eveniment neplăcut în viața mea, m-a făcut ca și anul acesta, la 7 ianuarie, să nu bat din nou la ușa apartamentului său, pentru al vedea și a-i dori față către față zile frumoase, luminoase și nesfârșite.
Dar sufrageria sa tinde să devină acum mai grandioasă decât cei câțiva metri pătrați naturali, pentru că în acest loc curat, pe calea muzicii, de când cu această pagină nouă de socializare muzicală, iată că începem să intrăm cu toții, musafirii de har ai familiei Ivan, într-un spațiu
cultural, mistic și plin de iubire. Și este atât de bine, când domnul Nelu, ne cântă, că parcă am sta jos, chiar acolo, lângă pe un covor de credință și am savura liniștiți din fluviul dăruirilor sale artistice. Așa am simțit eu unul, în prima seară de muzică, mai ales că la orele prânzului îl încurajasem să dezlănțuie torentul nemuririlor sale și cântecelor dumnezeiești pe care le va interpreta prin acest modul de lumină.
În prima seară de folk, Ioan Ivan a vrut să fie adolescent-cred că aceasta fost o temă nestabilită aprioric- depănând calde amintiri din ”anii de liceu” și căutând soluții sfioase la dreptul de a”redevenii copiii” sublimi de odinioară. Nici nu se putea altfel. Cel ce se întoarce spre puritate se duce de fapt spre Dumnezeu și cum ”totdeauna lucrul tău/ să-l începi cu Dumnezeu”, iată că din lira sa a curs apelul la anii în care ne-am format buni, dăruitori și frumoși. Iar pentru serile ce vor veni, probabil aliniate și mai tematic, cred că vor fi o serie de inițiative frumoase, la care tare mult aș dori ca măcar o dată să particip și eu, ca să mă prind de firul ce duce spre raiul bucuriei și al simplității nemuritoare...
Nelu Ivan este însă prietenul meu, mai înainte de a fi un renume, mai înainte de a fi în Cenaclul Lumină Lină sau în grupul ”Balada”. Îl prețuiesc mult, alături de alți colegi frumoși de echipă, despre care voi scrie în editorialele următoare, mai ales pentru că a avut curajul să prețuiască inima mea. a fost atent cu mine, ”pe fază” și nelipsit din multe momente de conștiință care mi-au marcat anii recenți ai vieții. Și niciodată nu mi-a spus că este foarte greu sau foarte ușor să fie lângă mine... A fost acolo unde l-am strigat, ca un colonel de escadron, gata să survoleze jertfitor prin cerul luptelor pentru neam, credință și demnitate.
Odată, gândindu-mă mai mult la trecuta sa carieră politică național-creștină, am avut curajul să scriu că țara ar trebui să prețuiască mai mult astfel de oameni ți să se folosească de credința necurmată a unor astfel de luptători. Și poate că, însăși comunitățile în mijlocul cărora ne ducem zilnic existența ar trebui să ”profite” că astfel de oameni sunt încă în potere și au dor de luptă curată.. Iar dacă Sibiul a făcut ceva pentru sensibilul Mediaș, dincolo de rivalitățile neclare și absurde ale istoriilor recente, atunci sunt convins că o virtute este aceea de a asimila unui ”cenaclu” născut în orașul Sibiu, un om de valoare precum dânsul și ceilalți colegi medieșeni: Romică, Marius, Părintele Alexandru etc... De fapt numele proprii nici nu există atâta vreme cât identitățile se unesc într-o mare iubire și în ceea ce Dumnezeu a îngăduit să fie un fel ”parlament” al iubirii de neam: Cenaclul Lumină Lină.
Acum poate că e timpul să respir, uitându-mă cu recunoștință spre cer. Și acolo sus văd o ”catedrală” superbă de suflet, care este prietenia noastră. Mă uit în sufrageria dânsului și să mă ierte draga doamnă Mirela, care este completarea perfectă a bunătății domnului Ioan, o femeie plină de credință în Dumnezeu, dar, de mai multă vreme, acolo, lângă șemineul de iubire a cântecelor soțului său, stăm mulți, chiar foarte mulți, vrăjiți de măiestria menestrelului creștin, care cântă precum o baladă nemuritoare și ne face viața de o mie de ori mai frumoasă. iar acolo sunt și eu...
Mulțumim Nelu Ivan-dragul meu prieten, coleg și om de eternitate. Te ascultăm în continuare...
Părintele Cătălin
joi, 16 ianuarie 2020
SCRISOARE PENTRU UN PRIETEN BUN-CRISTIAN ROMAN
Dragă Cristian Roman
După ce ieri am scris despre singurătate, astăzi îmi vindec rănile adăugând câteva rânduri
despre prietenie. Și o fac într-un moment de cumpănă emoțională când închei o colaborare de aproape două decenii cu o instituție socială în care am pus suflet, energie, timp și divinitate... O fac mai ales pentru că acum îmi văd prietenia cu domnia ta ca pe un talant pe care aș vrea să-l înmulțesc.
Nu știu ce m-a determinat să apăs aceste taste de calculator, la biroul Trinitas, dar simt o mare liniște vorbindu-ți și mărturisindu-ți tot ceea ce am pe suflet. Am mai scris despre dumneavoastră într-un context apăsat din punct de vedere politic, dacă vă amintiți atunci cu ”referendumul” pentru familie,”sedus” de faptul că am văzut un Cristian Roman desprins de ideea de lașitate, bun român și bun creștin gata să-și mărturisească liber credința și apartenența la doctrina ortodoxiei. Un gest pe care nu-l voi uita niciodată și care m-a convins definitiv asupra frumosului caracter pe care îl aveți.
Ce m-a determinat acum să scriu? Nu știu exact, dar de fiecare dată când ne întâlnim mărturisesc că am ceva de învățat din felul în care liber și plin de entuziasm vă manifestați, vorbiți și credeți în renașterea poporului românesc. Vă văd la spital, în biroul unde aveți o ușă larg deschisă spre Sfânta Biserică și vă ascult atunci când plin de
pasiune le povestiți colegilor de spital despre corectitudine, nevoia de legalitate și de înnoire în Spitalul de Pneumoftiziologie Sibiu. Apoi, nu arareori, vă văd in strana bisericii cum atât de smerit vă adăugați cântăreților de octoih, citind cu voce tare din psalmi sau din apostolul zilei, fără a simți prin aceasta o înjosire, o slăbire a demnității sau a rangului profesional. Și, deși, precum mă cunoașteți nu sunt un obedient, precum un angajat de duzină gata să-și lingușească ”șeful”, mai ieri având demnitatea de a nu mai continua colaborarea cu un anumit ”sef” dintr-o altă instituție sibiană, de unde m-am retras cu consecințele sufletești de rigoare, mă văd totuși topit de emoție când luați apărarea preoților, a bisericii a comunităților creștine și a dreptului nostru de a crede că Dumnezeu lucrează în spitale și nu e plecat în nicio vacanță...
DRAGĂ CRISTIAN ROMAN
Pentru al doilea an consecutiv ați avut modestia de a mă însoți prin Spital la Bobotează. Am fost onorat ca managerul spitalului să-mi deschidă ușile medicilor și ale pacienților, considerând că așa trebuie așteptat, acompaniat și promovată ideea de ”preot în spital”, iar gestul dumneavoastră a trezit respectul tuturor angajaților față de funcția sacerdotală pe care o reprezint. O atitudine care provine nu numai din ilustra educație creștinească primită în casa părinților sau dintr-un freamăt sincer al credinței în Iisus Hristos, ci mai ales din modul firesc în care trebuie să protejăm și să susținem cea mai veche instituție de pe pământ, aceea a preoției.
Dragă Cristian Roman
Sincer să fiu, m-am temut la un moment dat că o să vă pierdem din spital, și cine știe ce viitor sumbru și necomunicativ ne așteaptă pe noi angajații acestei instituții pe care ați înnoit-o sublim.. Atât pe preoții bisericuței de lemn, cât și pe obștea enoriașilor, care de două decenii sprijină cu ”forța” rugăciunilor procesul de însănătoșire al bolnavilor. Sunteți un om foarte iubit în Sibiu. Eu aș spune că sunteți printre primii trei politicieni populari, evident, după domnul președinte și probabil, un ”altul”, sincer, necunoscut mie, care vă bucurați de o simpatie generală. Și aceasta pentru că ați știut să coborâți ”în iarbă”, adică în mijlocul oamenilor simpli, fără a afișa ideea de ”vedetă”. Să nu uităm că ați fost Prefect al județului, deci faceți parte din istoria eternă a acestui județ. Dar titlurile nu v-au modificat sufletul și caracterul. Și de aceea oamenii vă iubesc. La proteste ați fost printre cei dintâi și mai ales consecvent în idealurile de luptă socială. La evenimentele orașului vă adăugați cu bucurie și nu adeseori vă citesc admirațiile pe care le aveți față de evenimentele culturale și educative ale orașului. La sărbătorile bisericești sunteți acolo unde este hramul, și nu din falsă evlavie sau snobism primar, ci din pura convingere, că harul Duhului Sfânt se coboară cu putere în astfel de locuri, energie pe care mai apoi reușiți să o duceți și colaboratorilor dumneavoastră. La Cenaclul Lumină Lină nu mai vorbesc, ba chiar mărturisesc că sunteți un adevărat ”impresar”, promovând la modul cel mai concret acest spectacol plin de demnitate românească.
De aceea, m-am rugat lui Dumnezeu să rămâneți lângă noi. Și poate această rugăciune este puțin egoistă, mai ales că în mod normal locul dumneavoastră firesc este undeva mai sus, într-un context politic care are nevoie de astfel de oameni integri. Sunt uimit că politicul încă își permite luxul de a nu apela la Cristian Roman mai mult, sau poate cine știe, că se așteaptă vremuri mai grele pentru țară, când numai astfel de oameni puternici pot salva ce au compromis alții. Și mai ales , poate că locul dumneavoastră de acum este îngăduit de Dumnezeu, care vă protejează de jungla politică nesinceră, în care azi ești pe cai mari, iar mâine poți fi repudiat ca și cum nu ai făcut nimic... O pronie divină, sensibilă și plină de iubire, vă lasă încă ”în iarbă”, alături de noi cei ce vă iubim sincer, curat și dezinteresat.
Dragă Cristian Roman
Să nu mă judecați pentru această scrisoare. Vă rog să o lăsați să existe, pentru ca să simt și eu puterea de a fi recunoscător Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile ce au venit în viața mea. Am scris-o sincer, asumându-mi toți prietenii și dușmanii dumneavoastră. Și nu sunt laș să o resetez. Și dumneavoastră și eu avem oameni care ne invidiază, care stau plictisiți în fața unui computer și aleargă pe la ”mai marii zilei” să ne prezinte ca fiind oameni însetați de publicitate. Și sunt oameni care poate chiar au făcut câte ceva în viață, au scris cărți, sau au ținut în mână o prescură la Sfânta Liturghie, dar care din păcate nu au deprins miezul iubirii creștine. Sunt oameni pe care trebuie să-i luăm ca atare, numai gândindu-ne la propriile păcate și considerându-ne cei dintâi păcătoși. Iar faptul că noi îndrăznim să ieșim public, din drag de Biserică și de neamul românesc, strigându-ne idealurile și luptând în felul nostru pentru a adevăr, este de fapt o cale prin care dorim să facem efectiv ceva pentru acest popor, atâta vreme cât încă mai avem sănătate și un dram de conștiință.
Cândva mi-ați spus că tot ce faceți, lupta domniei voastre, este pentru ca, copiii dumneavoastră( fetele minunate pe care le aveți) să nu sufere, ci să găsească o Românie curată, morală și plină de dreptate. Vă cred și vă iubesc. Când un astfel de țel te înaripează este și păcat să nu zbori. Mai ales că Dumnezeu este cu tine și te dorește așa...
După ce ieri am scris despre singurătate, astăzi îmi vindec rănile adăugând câteva rânduri
despre prietenie. Și o fac într-un moment de cumpănă emoțională când închei o colaborare de aproape două decenii cu o instituție socială în care am pus suflet, energie, timp și divinitate... O fac mai ales pentru că acum îmi văd prietenia cu domnia ta ca pe un talant pe care aș vrea să-l înmulțesc.
Nu știu ce m-a determinat să apăs aceste taste de calculator, la biroul Trinitas, dar simt o mare liniște vorbindu-ți și mărturisindu-ți tot ceea ce am pe suflet. Am mai scris despre dumneavoastră într-un context apăsat din punct de vedere politic, dacă vă amintiți atunci cu ”referendumul” pentru familie,”sedus” de faptul că am văzut un Cristian Roman desprins de ideea de lașitate, bun român și bun creștin gata să-și mărturisească liber credința și apartenența la doctrina ortodoxiei. Un gest pe care nu-l voi uita niciodată și care m-a convins definitiv asupra frumosului caracter pe care îl aveți.
Ce m-a determinat acum să scriu? Nu știu exact, dar de fiecare dată când ne întâlnim mărturisesc că am ceva de învățat din felul în care liber și plin de entuziasm vă manifestați, vorbiți și credeți în renașterea poporului românesc. Vă văd la spital, în biroul unde aveți o ușă larg deschisă spre Sfânta Biserică și vă ascult atunci când plin de
pasiune le povestiți colegilor de spital despre corectitudine, nevoia de legalitate și de înnoire în Spitalul de Pneumoftiziologie Sibiu. Apoi, nu arareori, vă văd in strana bisericii cum atât de smerit vă adăugați cântăreților de octoih, citind cu voce tare din psalmi sau din apostolul zilei, fără a simți prin aceasta o înjosire, o slăbire a demnității sau a rangului profesional. Și, deși, precum mă cunoașteți nu sunt un obedient, precum un angajat de duzină gata să-și lingușească ”șeful”, mai ieri având demnitatea de a nu mai continua colaborarea cu un anumit ”sef” dintr-o altă instituție sibiană, de unde m-am retras cu consecințele sufletești de rigoare, mă văd totuși topit de emoție când luați apărarea preoților, a bisericii a comunităților creștine și a dreptului nostru de a crede că Dumnezeu lucrează în spitale și nu e plecat în nicio vacanță...
DRAGĂ CRISTIAN ROMAN
Pentru al doilea an consecutiv ați avut modestia de a mă însoți prin Spital la Bobotează. Am fost onorat ca managerul spitalului să-mi deschidă ușile medicilor și ale pacienților, considerând că așa trebuie așteptat, acompaniat și promovată ideea de ”preot în spital”, iar gestul dumneavoastră a trezit respectul tuturor angajaților față de funcția sacerdotală pe care o reprezint. O atitudine care provine nu numai din ilustra educație creștinească primită în casa părinților sau dintr-un freamăt sincer al credinței în Iisus Hristos, ci mai ales din modul firesc în care trebuie să protejăm și să susținem cea mai veche instituție de pe pământ, aceea a preoției.
Dragă Cristian Roman
De aceea, m-am rugat lui Dumnezeu să rămâneți lângă noi. Și poate această rugăciune este puțin egoistă, mai ales că în mod normal locul dumneavoastră firesc este undeva mai sus, într-un context politic care are nevoie de astfel de oameni integri. Sunt uimit că politicul încă își permite luxul de a nu apela la Cristian Roman mai mult, sau poate cine știe, că se așteaptă vremuri mai grele pentru țară, când numai astfel de oameni puternici pot salva ce au compromis alții. Și mai ales , poate că locul dumneavoastră de acum este îngăduit de Dumnezeu, care vă protejează de jungla politică nesinceră, în care azi ești pe cai mari, iar mâine poți fi repudiat ca și cum nu ai făcut nimic... O pronie divină, sensibilă și plină de iubire, vă lasă încă ”în iarbă”, alături de noi cei ce vă iubim sincer, curat și dezinteresat.
Dragă Cristian Roman
Să nu mă judecați pentru această scrisoare. Vă rog să o lăsați să existe, pentru ca să simt și eu puterea de a fi recunoscător Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile ce au venit în viața mea. Am scris-o sincer, asumându-mi toți prietenii și dușmanii dumneavoastră. Și nu sunt laș să o resetez. Și dumneavoastră și eu avem oameni care ne invidiază, care stau plictisiți în fața unui computer și aleargă pe la ”mai marii zilei” să ne prezinte ca fiind oameni însetați de publicitate. Și sunt oameni care poate chiar au făcut câte ceva în viață, au scris cărți, sau au ținut în mână o prescură la Sfânta Liturghie, dar care din păcate nu au deprins miezul iubirii creștine. Sunt oameni pe care trebuie să-i luăm ca atare, numai gândindu-ne la propriile păcate și considerându-ne cei dintâi păcătoși. Iar faptul că noi îndrăznim să ieșim public, din drag de Biserică și de neamul românesc, strigându-ne idealurile și luptând în felul nostru pentru a adevăr, este de fapt o cale prin care dorim să facem efectiv ceva pentru acest popor, atâta vreme cât încă mai avem sănătate și un dram de conștiință.
Cândva mi-ați spus că tot ce faceți, lupta domniei voastre, este pentru ca, copiii dumneavoastră( fetele minunate pe care le aveți) să nu sufere, ci să găsească o Românie curată, morală și plină de dreptate. Vă cred și vă iubesc. Când un astfel de țel te înaripează este și păcat să nu zbori. Mai ales că Dumnezeu este cu tine și te dorește așa...
miercuri, 15 ianuarie 2020
BOLNAV AM FOST ȘI M-AȚI CERCETAT SAU CUM PUTEM SĂ IERTĂM IUBIND!
Când privesc spre fotografiile ”marca Milano”, mă încearcă un cald sentiment de emoție și de sfântă amintire.. Mă uit ușor spre cer și încerc să înțeleg cum se poate naște o astfel de emulație. Cum pot exista astfel de semeni, atât de frumoși așa cum sunt colegii mei. Oameni până mai ieri diferiți, necunoscuți între ei, stau acum uniți într-o unitate de zâmbet și de cântec plină de lumină.
M-a întrebat odată un jurnalist sibian: ”Cum ați reușit să uniți aceste suflete?”. Și am răspuns spontan că ”poate acesta este darul meu cel mare, moștenit de la tata”. Tata, un om afabil, altruist, diplomat și plin de comunicare sufletească.
Mărturisesc că cele două săptămâni ”prin spitale” cu tata, m-au făcut să înțeleg și mai bine ce înseamnă să fi un om BUN. Ce înseamnă să te resemnezi în fața rănilor. Și mai ales ce înseamnă să te lupți și să biruiești boala. Sau cum poți să atingi sfințenia iertând ingratitudinea omenească.
Mă gândeam odată, mai înainte de a fi tata bolnav, că la cât de mult bine a făcut tata, la câți oameni a ajutat, la câți bolnavi a vizitat la spitale, la câți de mulți teologi a susținut spre a primi parohii (și prin asta o pâine mai albă), la câte danii sociale a lăsat, la cât de multe dosare de construcții și renovări de biserici a rezolvat cu talentul său de a fi un bun manager, dacă, Doamne ferește, s-ar întâmpla să ajungă pe un pat de spital o să fie ambuteiaj la ușa salonului, cu vizitatori dornici să împlinească cuvântul Scripturii, care spune: ”Bolnav am fost și m-ați cercetat”...
Din nefericire, îmbolnăvindu-se lucrurile nu au stat ca și în Sfânta Scriptură. Precum în Evanghelia celor ”chemați”, mai toți, mai puțin familia, au avut de lucru. Unii cu mașini stricate, alții doborâți de probleme mai importante, alții dorind să nu-l ”deranjeze”, iar alții nici măcar gândindu-se că ar putea face un astfel de drum...Și tata a iertat. Și eu am înțeles că este o mare virtute să lași lucrurile așa cum sunt, ca să nu ”forțezi” inima unor oameni, care fac cum știu și precum le este educația. Că binele și recunoștința sunt întotdeauna surori vitrege. .. Și m-am bucurat, că după o scurtă supărare, ”Cum, chiar nimeni nu a găsit de cuviință să dea o fugă la Spital?”- mai apoi eu însumi m-am căit, m-am uitat la propriile păcate, am coborât ștacheta recunoștinței și am iertat la rândul meu din suflet...
În aceste zile în care se vorbește foarte mult despre moartea Cristinei Țopescu, atingându-se inevitabil subiectul ”singurătate”, sfatul cel bun este să nu vă îmbolnăviți și să aveți grijă de sănătate, pentru că Doamne ferește, ajungând într-un spital să constatați cât de puțin prieteni aveți.
De aceea, timpul nu e niciodată prea târziu. De aceea, revăzând aceste fotografii dela Milano, mă simt mai tânăr decât tata și la fel de înțelept ca dânsul. Mă simt bun cu oameni dragi alături, într-o emulație unică și de neegalat: Cenaclul Lumină Lină!
PĂRINTELE CĂTĂLIN
P.S. Dumnezeu a lucrat și tata este foarte bine. Familia, viața și iubirea merg mai departe...
PĂRINTELE CĂTĂLIN
P.S. Dumnezeu a lucrat și tata este foarte bine. Familia, viața și iubirea merg mai departe...
duminică, 5 ianuarie 2020
CE M-A ÎNVĂȚAT TATĂL MEU...
Tata m-a învățat să iubesc.
Tata m-a învățat când cineva este bolnav să mă duc la el în spital și să-i spun două vorbe de îmbărbătare. dar mai ales să fiu acolo...
Tata m-a învățat să comunic, să iau inițiativa convorbiilor și să mă preocup mereu de cei ce sunt apropiații mei...
Tata m-a învîțat să nu fiu un om ”închis”, ”ascuns”, ”deranjat de aproapele”, ci să fiu fiu de fiecare dată aproape de o onomastică, de o zi de naștere a semenului meu...
Tata m-a învățat să nu plec de ”acasă”, când prietenii se anunță la ușa mea.
Tata m-a învățat să nu mă plâng că pâinea e mică și neagră, ci să să o împart cu dragoste tuturora...
Tata m-a învățat să fiu OM cu alții și mai ales recunoscător.
Tata m-a învățat să nu fiu ipocrit și să reziolv recunoștina doar cu un simplu”MULȚUMESC”, ci să întorc binele tot laf el...
Tata m-a învățat să nu fac calculul banilor când e să |”bat” kilometrii pentru a ajunge la patul de suferință al prietenilor mei.
Tata m-a învățat că orice prlej de a fi lângă apropaele să nu îl ratez pe mortiv de oboseală...
Tata m-a învățat să vorbesc frumos și să fiu politicos cu fiecare...
Tata m-a învățat să iau întotdeauna inițiativa. Să nu aștept ca oamenii apropiați mie să se unească de la sine, ci să-i adun eu într-o familie. Așa am ajuns să adun credincioși în grupuri compacte, prieteni în comunități puternice etc.
Tata m-a învățat să nu fiu un zgârcit și să nu-mi calculez banii din portofel atunci când pot face un om fericit.
Tata m-a învățat că lumea nu va fi niciodată ca mine, că eu sunt un om fericit și mai ales că nu mă închid în prejudecăți... Să nu fac calcule și să nu consider niciodată că am fcut prea mult...
Tata m-a învățat să duc un proiect până la capăt.
Tata m-a învățat să nu mă plâng niciodată de sănătate și să nu fiu un om labil.
Tata m-a învățat să nu-mi ”ameninț” binefăcătorii, sefii și proetenii cu ”părăsirea grupului”, a ”serviciului”, a ”misiunii”.
Tata m-a învățat să nu am vârstă și să nu mă plâng de boli inventate.
Tata m-a învățat să fiu vesel, credincios și să merg spiritual pe o singură linie...
Tata m-a învățat să fiu altruist și sincer.
Tata e tat și altul ca el nu există.
Din învățăturile tatălui meu am luat și eu partea care mi se cuvine. Și am dat-o și altora. Ei știu cel mai bine cine este TATA și cine sunt eu.
Părintele Cătălin
Abonați-vă la:
Postări (Atom)