Iisus iubea, dar nu a fost suficient. Era Dumnezeu, dar cine să priceapă aceasta... i s-au făcut reproșuri. El, îndrăgostitul a devenit criminal. Și vocile au început să se unească. Tot mai tari și amenințătoare. Strigau, că a trădat iubirea. Iar el iubea... Ei nu și nu... Cu argumente, cu fixul lor că nu se implică, că nu are dreptul să vorbească de iubire, de Dumnezeu, de lege... Apoi, răstignirea... Și concluzia lor: Asta a căutat!...Evreii se porniseră spre casă... Îl răstigniseră... Pășeau calmi, victorioși, siguri pe ei... Explicau unii altora răstignirea... Era firesc să fie așa... Scăpaseră de iubire... De El...
...
Pe drumul de la Iași ploua... Și mi se părea că aș fi în Ierusalim... Mi-am adus aminte că în urmă cu două luni am urcat în avion spre Tel Aviv. Nimeni, în afara iubirii nu mai reușise să mă urce spre stele... Echivalent în sufletul meu cu moartea... Atunci nu ploua, dar eram și eu un nor...
Și astfel a început poezie, ca o amintire a icoanei iubirii... icoană care nu se scoate niciodată din cămăruța mea...
PLOAIA
Va fi o zi, când timpul meu,
Izvor de dor căzut șiroaie,
Îți va vorbi de Dumnezeu,
Și-ți va lăsa în dar o ploaie.
Icoana mea, mă vei uita,
Sau poate vei simți că-i bine,
Să nu mai poți nicicând cânta,
Cum ai cântat cândva cu mine.
Și acolo pe altarul mic,
unde-ți spuneam cuvinte triste,
Vei mai simți, măcar un pic,
Sărutul meu de simțăminte.
Când mi-era frică de cei mulți,
De lumea ce-mi râdea în față,
Și tu puteai să mă asculți,
în nopți de chin și dimineață.
Și uite plouă, ce fior,
Mereu am fost și sunt o ploaie,
Și mă aduc ca pe un dor,
Și ești o ploaie fără ploaie.
Iar candela ce am uitat,
S-o sting când te-am lăsat în casă,
Ți-arată visul minunat,
Te face albă și frumoasă.
Acum întorci divinu-ți chip,
Dorești doar soare , nu povară,
Parcă ai fost urmă pe nisip,
Ploaia ți-a șters forma ușoară.
Plouă din sfinți, plouă întreg,
plouă cu mine, mor păcate,
Pe drumul lacrimii mai merg,
și ploaia ți-o aduc în toate.
Murind, mi-ar fi mult mai ușor,
Să cad cu picurii o droaie,
Și să înviez în propriu-ți dor,
Să fi și tu mereu o ploaie.
SLUJIRE
îmi caut chipul în fântână,
Apa de dor s-a tulburat,
Poate așa o să rămână,
Ochiul meu trist și îngândurat.
Îmi caut lacrima în stele,
Verdele în gri s-a transformat,
Și port pe oase altă piele,
Un duh stingher șî îndurerat.
Îmi văd cuvintele, potirul,
Mereu prea plin, s-a răsturnat,
Mi-am pus pe tâmple patrafirul,
Și jugul său așa curat.
Îmi las doar dragostea în vise,
Mereu așa s-a întâmplat,
Să ningă peste ea cu zise,
Și pentru ea sunt vinovat.
Îmi simt chemarea între îngeri,
Un crin iubesc, e adevărat,
Și nu mi-e teamă de înfrângeri,
Hristos, Hristos a Înviat!
MISTER
Nu pot așa cu două versuri,
Să spun tot ce-am adus din cer,
Nu întrețin alte demersuri,
Dar știu, iubirea e mister.
Nici Tu, Iisuse, nu poți veșnic,
Să tot explici, că ne iubești,
Cuvântul tău e efemeric,
Mister pe care-l dăruiești.
Te credem dus, în nori, departe,
Precum iubitul ce-a uitat,
Iubita să și-o ia în toate,
Și pare astfel vinovat.
Dar, numai Tu ști, ce e în Tine,
Cât pătimești, când pironim,
Iubirea pe al nostru sine,
Umplut de lut și de venin.
Așa că, ce mai port prin lacrimi,
N-aștept decât să-mi fie semn,
De răstignire și de patimi,
pe al meu dor, pe al meu lemn.
Și cei ce i-am iubit să ceară,
Să fiu dat legii, judecat,
Dar vai, iubirea nu o să moară,
Nici visul ei preaminunat.
