Mi-e tare dor de Părintele Modest și Dumnezeu știe de ce nu mai pot să-i văd acum chipul față către față și să-i ascult cuvântul plin de lumină. Mi-aduc aminte că în
ultimile luni am tot insistat și eu și cei dragi ai mei ca să vină mai des pe la Sibiu, să terminăm această carte, aflată în stare de editare. Sfinția sa trebuia să o mai citească o dată, să mai adauge ce mai lipsea etc... Și, dacă e să-mi reproșez ceva, și dacă este să fiți și dumneavoastră măcar o dată sinceri cu propria conștiință și să nu dați toată responsabilitatea numai pe mine, aș preciza faptul că am rămas foarte mulți datori Părintelui Modest. Că uneori nu suntem chiar așa cum pretindem în iubire, că ”obligațiile” lumești ne determină să rupem comuniunea cu cei dragi, că ni se par drumurile ce ne despart cam lungi, că ne sunt prețioși dar și uneori ”dificili” de a sta lângă ei, că tot amânăm întâlnirea cu ei ca să punem mereu în față oportunitățile ”lumești” ale zilei... Suntem o societate nebună, tocmai datorită faptului că nu suntem în stare să mai reducem din ”urgențe”, din dorințele noastre de a face ”bani”, de a ne schimba caracterul și de a căuta mai mult pe cei dragi.
Intenții bune ați avut și voi, dar și eu. Mereu îmi propuneam să ajung la Târgoviște să-l mai văd o dată pe Părintele. Când vroiam să plec intervenea o problemă și uite așa, ba nu puteam eu, ba nu era el acaolo... Până când moartea ne-a separat într-un fel. Și de atunci nu știu dacă m-am învățat minte că o mare întâlnire nu se amână chiar de ar fi să vină ”inundații” peste casă, dar cert este că iubirile sunt irepetabile. la fel și marile și posibilele întâlniri... În dorul meu pentru Părintele Modest vă fac de azi o surpriză, pe care sper să o difuzați mai departe... Încep editarea online a dialogurilor unice cu Părintele Modest; desfășurate într-o ambianță unică, cred că acel loc va deveni ”casă memorială”, acolo la Sibiu. Părintele ne-a povestit cam tot ce se putea spune despre viața sa... Până acum nu am putut edita această carte, la care lucrez, pentru că pur și simplu am fost blocat psihic... mi-era greu să cred că interlocutorul nu mai este... Și uite așa am tot amânat evenimentul. Dar de astăzi m-am smuls din ”durere” și pornesc la editarea acestor minunate memorii... Vă doresc lectură plină de har...
COPILARIA
Pr.Cătălin:
- Încep seria unor convorbiri care se doresc o fereastră deschisă spre cer și vă rog să mă credeți că deși am petrecut foarte mult timp în preajma sfinției voastră, mărturisesc că am mari emoții, mai ales că anticipez răspunsuri unice și deosebite. Așadar, prima întrebare firească părinte Arhimandrit, specifică tuturor celor care au de relatat crâmpeie din mireasma copilăriei este aceea de a afla dacă aveți amintiri fericite legate de primii ani ai vieții?
Pr. Modest :
- Consider că am avut o copilărie foarte fericită întrucât Dumnezeu mi-a rânduit de copil ,mai întâi să cunosc pe Dumnezeu şi apoi să cunosc anumite persoane religioase cu mare dragoste pentru credință și Biserică. Mai precis, pe domnişoara educatoare de la grădiniţă, Victoriţa Turcitu, care doi câte doi copii ne ducea la biserică şi pe părintele care m-a botezat ,Gheorghe Şerbu și care își avea rădăcinile în Mărginimea Sibiului, adică era din Poiana.
Sunt născut la 24 mai 1940,din părinţi ortodoxi români, Nicolae şi Valerica Zamfir. După tată provin dintr-o familie de ţărani din Negreşti,Topolovenii de astăzi ,judeţul Argeş,țărani muncitori avuţi ,care au urmat începând cu stră-străbunicul meu fiind preot cu numele de Zamfir. Să amintesc și de Dumitrana preoteasa, de străbunicii tatălui meu şi s-a urmat această succesiune preoţească până la bunicul meu. Tatăl meu, născut în 1907, în clasa a doua primară a fost dat la seminarul de la Curtea de Argeş de un frate mai mare, Constantin fie iertat,care l-a ajutat foarte mult. În 1916 cu începutul primului război mondial seminarul s-a desfinţat, tata fiind atunci un copil de doar 10 anişori şi a trebuit să vină 25 de km toamna pe dealuri de la Curtea de Argeş până în satul natal.Când a ajuns acasă tocmai se înmormânta mama sa, adică bunica mea și era o jale extraordinară. Rămăsese tata ce-l mai micuţ între 17 copii, fraţi proveniţi din trei părinţi. Bunicul meu s-a recăsătorit având 6 copii. Pe cine aluat mai avea înca 6, deci 12 şi împreună cu ceea de a doua soţie a mai avut 5 copii, printre care şi tatăl meu. Două fete şi trei băieţi. A fost vă repet jale mare .Tata a ajuns la mormânt exact când punea pamântul pe sicriu. A fost și o mare discuţie dacă să se umble din nou în sicriu să o mai vadă şi tatăl meu pe mama sa. Lui bunicul i s-a zis Gherghe” al Popii”, deci Gheorghe Zamfir al Popii pentru că se trăgea din familia aceasta a Zamfireştilor, familie care după tata a plecat din Prundul Braşovului, din Scheii Braşovului cu problema apariției grco-catolicismului, adică în jurul anului 1700 şi s-au stabilit în Argeş, iar mama, Valeria Gologan, provenea din familia Gologanilor, mocani avuți din Săceleni.Fiind însă mulţi copii la părinţi,se ataşau câte trei patru fraţi având câte două mii de oi sau chiar trei mii . Ei erau ca într-un fel de concurs cu cei de la Săliştea Sibiului, adică mocanii din partea Sibiului cu mocanii din partea Branului, sau cu mocanii din partea Covasnei, plecând în transhumanţă cu oile până în partea Basarabiei, dincolo de Prut, până la Nistru. Chiar şi iarna plecau în partea Dobrogei, deci până în insula Brăilei . Am avut în cei şapte ani ai copilăriei, deci până în 1947, educatoare pe domnişoara Victoriţa Tocitu şi îmi aduc aminte cu multă pioșenie, cu respect şi cu puterea mea de pomenire la rugăciune,că doi câte doi , ne ducea la biserică , ne aşeza în rânduri, băieţaşii în partea dreaptă lângă strană şi fetiţele în partea stângă și stăteam cu evlavie până când ne venea timpul ca și noi să rostim cu voce tare „Tatăl Nostru”. Se făcea aceasta alternativ,într-o duminică sau sărbătoare erau de rând băieţii, în cealaltă duminică fetiţele, care rosteau în cor ”Tatăl Nostru„ sau Mărturisirea de Credinţă adică „Crezul” cel din din cadrul Sfintei Liturghii. Cele patru clase primare le-am făcut în Satul Lung de Sus ,pentru că în această localitate, actualul oraș Săcele din judeţul Braşov, erau atunci doua biserici. Naşii mei Ştefan şi Maria Guiu m-au botezat în ziua de Sfântă Marie , hramul bisericii de acolo şi aşa cum am specificat, slujba a fost oficiată de preotul Gheorghe Şerbu, acesta fiind la pensiem tocmai eliberase locul pentru Zenovie Popovici , ambii fiind însă de o cultură extraordinară”. În 1949, tata fiind directorul şcolii elementare de la Satul Lung, şcoala care în 1864 a fost binecuvântată de Mitropolitul Ardealului Sfântul Andrei Şaguna, pentru că secretarul Mitropolitului Andrei Şaguna era pe atunci Marele Arhimandrit, iar secretar general al Mitropoliei Ardealului era chiar Nicolae Popeea, unchiul mamei mele. Pe mine m-a preocupat îndeaproape întrebându-mă cum a ajuns unchiul mamei mele din preot de la biserica „ Adormirea Maicii Domnului”, din neamul Popeea , secretar general al Mitropolitului Sf. Andrei Şaguna şi bineînţeles al doilea episcop al Caransebeşului, după moartea sau trecerea la Domnul a mitropolitului, adică pe 25 iunie 1873. Pe clădirea şcoalii care am urmat-o mitropolitul a scris cu litere de aur, în nişa aceea a ctitorilor şcolii cam aşa: „ Munceşte şi vei fii, voieşte şi vei putea”. Adică tot aşa cum şi la 1850 mitropolitul fondase şi târnosise liceul Andrei Şaguna din Braşov, pe care eu şi fratele meu şi mulţi l-au urmat.
ORAȘUL STALIN
Părintele Cătălin:- Să facem o mică paranteză și să le spunem tinerilor care ne vor citi că în cea vreme Brașovul a primit un nume sinistru. Era denumit oficial Orașul Stalin...
Părintele Modest:
-Din 1950 denumirea Braşovului a fost oraşul Stalin , judeţul se chema tot Stalin, iar liceul Andrei Şaguna a fost transformat în Şcoala medie nr.1 de băieţi. Liceul de fete „ Principesa Elena” se transformase în liceul „ Unirea”, rămânând pe toată regiunea Stalin doar două licee de băieţi, la Sibiu şi la Braşov . Pe atunci Sibiul era înglobat și el în regiunea Stalin, până când bineînţeles că Dumnezeu a rânduit ca să se revină la normal , liceul să-şi recapete denumirea de Liceul Andrei Şaguna şi prin împărţirea teritorială a judeţelor , s-au format judeţul Braşov şi judeţul Sibiu.
Părintele Cătălin:
- Vremuri triste în care ți-era greu să întrevezi lumina libertății.
Părintele Modest:
- Așa este, dar hai să destindem atmosfera şi să vă reamintesc de o glumă , de ce s-a numit Sibiul-„SB”? Unii spuneau „Salut Braşov!” adică bine că am scăpat de tine Braşovule !... Trebuie să mai și zâmbim...
În 1949, tata a fost scos din direcţiune. Știți de ce? A fost acuzat că este ostil noului stat comunist. S-au făcut primele promovări ale elevilor , făcându-i pionieri în ianuarie.Tata a fost învinuit că a luat cravatele roşii de pe grumazul elevilor şi le-a dat foc chiar în curtea şcolii şi alte învinuiri, cum că a făcut comerţ negruîn 1946, atunci cu foametea...
Părintele Cătălin :
-Cât erau de adevărate aceste învinuiri?
Părintele Modest :
- Sincer să vă spun nu era nimic adevărat. Totul au fost înscenări spoecifice bolșevicilor, de către oportunști, pentru ca să îi fie luat locul tatălui meu şi ca să fie dat afară. Prigoana s-a culminat în anul1952 când șapte preoţi şi șapte directori din Săcele au fost închişi, în afară de preotul Petru Leucă de la biserica din Satul Lung de Jos „Sfinții.Arhangheli” şi, din fericire, tatăl meu a scăpat printr-o conjunctură pe care numai Dumnezeu a rânduit-o, întrucât atât tata cât şi mama mea au fost oameni foarte credincioşi ,cu mare frică de Dumnezeu.
Părintele Cătălin:
- Despre mama sfinției voastre mi-ați povestit întotdeauna cu pioșenie. Din ce familie provenea?
Părintele Modest:
-Mama venea din familia Gologanilor, avea strămătuşă pe Epiharea Moisescu, născută Gologan , marea cântăreaţă şi iniţiatoarea leagănului „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti, leagăn patronat de regina Elisabeta. La vărsta de opt anişori , pe un scaun în mănăstirea Susana , Elena Moisescu, pentru că de la Moise Gologan a trebuit să-şi schimbe numele, când a trecut în regat din Ardeal , din Săcele şi de la Moise la Moisescu ,deci Epiharea Moisescu, a cântat „Slava” pe glasul opt, cea de la stihira Vecernei din 8 septembrie, precum știți sărbătoarea „Naşterea Maicii Domnului”. Mănăstirea Susaza era vizitată atunci de regele Carol I, de regină şi de Ştefănache Popescu, marele protopsalt al Bucureştilor. Popescu Pasărea şi şi-a dat seama că aceea fetiţă a cântat perfect şi cu o voce deosebită. Şi aşa a fost luată la Bucureşti de regină .Au dus-o la Mănăstirea Ţigăneşti din mănăstirea Susaza şi aşa a ajuns director al leagănului „Sfânta Ecaterina” din Bucureşti cu regina Elisabeta.In timpul pregătirilor de război din 1912, pentru că se presimţea că va fi un mare război mondial cum de fapt s-a şi întâmplat , leagănul „Sfânta Ecaterina” s-a mutat în mănăstirea Bistriţa de Vâlcea şi atunci cele trei nepoate ala mătuşii mamei mele, Olga, Teodosia şi Epiharia Gologan au schimbat denumirea leagănului „Sfânta Ecaterina” în ”Societatea Acoperământul Maicii Domnului”. Aşa că toate vacanţele mele, până am crescut mare şi am ajuns student, le-am făcut fie acolo și la mănăstirea Cheia unde aveam doi unchi călugări pe părintele Rafael Butu şi pe părintele Iaonichie Organ din Săcele Braşov. Părintele Cătălin:
- Se vede bine că ați crescut între călugări și acum simt în glasul sfinției voastre o mare emoție, dar haideți să continuăm să povestim despre aceste minunate momente ale anilor copilăriei. povestea este fescinantă și parcă o văd derulându-se ca într=-un film,chiar aici în fața noastră...
Părinte Modest:
- Da și mă bucur că sunteți martorul direct al amintirilor mele, căci așa a vrut Bunul Dumnezeu ca să vă încredințez sfinției voastre viața mea. Așadar, în 1950 când am împlinit vârsta de zece ani, gândiți-vă că numai din Săcele erau în mănăstirea Susaza 38 de maici, dintre care şi stareţa mănăstirii schimonahia Susana, fostă Susana Arşicu, care la 1774 pe tepşanul de la actuala mănăstire, noaptea i s-a arătat o ”lumină mare” . Era chiar Sfântul Nicolae în lumină şi îngerii Domnului cântau troparul Sfântului Nicolae. Şi aşa şi-au vândut tot de la Săcele şi au înfiinţat actuala mănăstire, care la început era sub patronajul mănăstirii Sinaia și care aparţinea de Episcopia Buzăului,iar toate acestea se întâmplau sub oblăduirea marele cărturar Chesarie al Buzăului.
Părintele Cătălin:
- Primele clase unde le-ați făcut?
Părintele Modest:
-Cele patru clase primare le-am făcut în şcoala unde m-am şi născut, dar și unde am locuit ,până când tata a fost scos forțat din şcoală: Mi-aduc aminte că era începutul anului 1949, iar tata a fost pus sub straşina şcolii, cu bagaje cu tot , cu doi copii micuţi ,eu şi fratele meu care este mai mare decăt mine cu un an.
Părintele Cătălin:
- Încercare grea pentru toată familia...
Părintele Modest:
- Parcă și acum îl văd pe tata trecând pe lângă noi , plângând cu mama, fie iertată. Iar o femeie, căreia îi spuneam ţaţa Frusina Bratu îl întreabă pe tata: ”Ce faci domnule Zamfire? Și tata îi răspunde: ”Sunt dat afară din școală!” Iar Ţaţa Frusina îi spune atunci: ”Nu vă necajiți, uite am o casa liberă, a fetei mele care lucră la primărie, care numai la anul se va mărita şi vă las să locuiţi temporar acolo. Şi aşa am locuit acolo până la 1 noiembrie 1949 când tata a cumpărat o casă în Parohia de Jos. Aşa că din Parohia de Sus, de la „Adormirea Maicii Domnului” m-am mutat sub patronajul „ Sfinților Arhangheli Mihail şi Gavril”.
Părintele Cătălin:
- Mă impresionează faptul că în Săcele au fost oameni atât de evlavioși cum de altfel sunt și astăzi.
Părintele Modest:
-Pe ţară, în 1950 aveam peste 82 de măicuţe surori numai din Săcele, din cele șapte sate , aveam trei prăinți din Săcele chiar în Sfântul Munte, dar mai aveam şi în alte mănăstiri din ţară, precum Zamfira, Horezu, Gologan, actuala mănăstire Gologan înfiinţată în drumul spre Basarabia de familia Gologanilor. La biserica din Parohia de Jos aveam chiar un epitaf adus de la Ierusalim, în 1970 de către familia Ciută, care a fost expus de marele Nicolae Iorga la Viena într-o expoziţie şi a luat un premiu special. Să ne gândim deci, că nici mănăstirile mari, precum Agapia, Văratic și nici o eparhie din ţară nu a avut acel epitaf. Dar în 1953 ”cineva” şi pe urmă s-a aflat ”cine”, gândiți-vă că a spart biserica, l-a furat şi în paisprezece ore Sfântul Epitaf, repet de o mare valoare, a fost smuls din postamentul în care era conservat şi s-a plecat cu el tocmai spre Odessa. Pe patul de moarte al părintelui Petru Leucă, părinte care m-a format duhovniceşte, preot apropiat mie,cu care am stat în Sfântul Altar de nenumărate şi am servit biserica ca elev, iar apoi ca student şi mai apoi ca inginer, mi-a dat tocmai această ”grijă”, că dacă cumva va rândui Maica Domnului să ajung vreodată pe acolo, la vreun muzeu, să mă uit după acel Sfânt Epitaf.
La şcoala ”din Jos” cum spuneam , am făcut cele trei clase elementare , terminându-le în 1954. Să socotim deci, șapte clase elementare , precum am specificat , primele patru la biserica ”din Sus” şi cele trei la ”şcoala din Jos”.
Părintele Cătălin:
- Ce dascăli ați avut?
Părintele Modest:
-Am avut în clasele primare ca dascal chiar pe tatăl meu, care spre sfârşitul clasei întâi, și mi-aduc aminte cu umor, a exclamat în cancelarie că ”îşi mănăncă zilele cu mine”. Am fost foarte greoi la învăţătură. De ce ? Aveam un complex... Fratele meu încă de la cinci anişori citea ziarul, socotea , înmulţea şi împărţea. Citea primele cărţi şi era atât de absorbit de lectură, fiind un om foarte deștept, că uneori nu mai era atent la ore, pentru aceasta plăngându-se învăţătorul tatălui meu . Am și acum lacrimi de nostalgie pentru dragul meu frate. El era pe sub bancă, îşi făcea de lucru cu mâinile.
În clasa întâia primară am avut-o pe domnişoara Eufrosina Ica, căsătorită Bârsan care provenea din familia Bucurenciu, familie venită în Săcele din Făgăraşul Braşovului. In clasa a treia şi a patra a am avut-o învățătoare pe mama mea . Am fost în clasa întâia exact şase elevi colegi, trei băieţi şi trei fete. In clasa a patra ne-a mai venit o fată din Constanţaşi o fată debilă din Bucureşti.
VA URMA
URMĂTORUL EPISOD:Amintirile Părintelui Modest în legătură cu PREASFINȚITUL NICOLAE POPOVICI
