Ulcerul sufletului e invidia- așa spunea Socrate în urmă cum
peste două mii de ani, și mă între retoric dacă s-a mai schimbat între timp ceva
pe planetă. Părintele Iosif Vatopedinul pe care l-am cunoscut din cărți ca și
cum mi-ar fi fost un bunic, spunea că invidia este o buruiană ce trebuie îmblânzită
și mă întreb atunci dacă nu cumva este o fiară cu dinți ruginoși și otrăviți.
Hai să luăm lucrurile însă metodic. Este Postul Mare și fiecare
lupta cu buruiana lui. Eu cu a mea, Tu cu a ta. Voi cu a voastră. Invidia însă
este o buruiană ciudată. Vezi că unuia îi merge bine, și atunci te apucă un dor
de ducă, că ai porni spre casa lui să-i smulgi și acoperișul. Un duh șiret,
fiți siguri că vine din Panteonul demonilor, probabil un drac responsabil cu
propria muncă, se strecoară în inima ta și începe să te chinuie. Dialogul
dracului cu omul invidios e cam acesta:
Dracul: - Ce faci, dormi? Tu nu vezi că ăluia sau ăleia îi
merge bine?
Invidiosul: - Hai, lasă-mă că nu te cred!
Dracul: - Scoală frate(soro) și du-te de vezi. Adică, tu, un
om bun, corect, care-ai muncit o viață întreagă să nu-ți fie nimic bine în
viață? Tu chiar suporți toate nedreptățile? Dreptate și corectitudine nu mai e
pe pământ. Hai du-te și fă ceva!
Invidiosul: - Nu prea știu ce să fac, dar ai dreptate.
Trebuie să luăm măsuri, să-i distrugem pe cei fericiți. Să-i urmărim peste
tot,să le furăm liniște, mulțumirea, demnitatea. Dreptate pentru mine!
Invidiosul: - Și cum reușești să fi eficient?
Dracul: Le vorbesc de demnitate. Granița între demnitate și
dreptate oarbă e foarte subțire. Omul având mereu o părere bună despre sine, și
mereu socotind că i se cuvine mai mult în viață, va pica ușor în plasa mea. Va
crede mereu că tot ceea ce inteprinde, răzbunări, invidii, bârfe, judecăți,
sunt acte justificate. În fapt, ele nu au nimic cu Iisus, cu teoria dragostei
lui... Imposibila lui doctrină... Auzi, să iubești pe cel ce ți-a făcut rău...
Pe cel ce te tracasează... Pe cel ce te judecă... Brrrr... Îmi vine acum să mă
rostogolesc pe jos... De ciudă... Brrrrrr....
Invidiosul: - Și totuși lumea mai crede în El...
Invidiosul: - Ce anume?
Dracul:- Păi, hai să mergem pe la cei fericiți. Ieșim
în lume și-i calomniem. Îi urmărim,
le trimitem vești negre, le vorbim de
răutatea altora. Le spunem că au fost judecați în public. Îi înjurăm în public.
Le luăm liniștea și apoi vom fi noi fericiți. Să-i vezi atunci cum vor
reacționa. Să te ții de fericire. O să-și dea toți arama pe față, că ei săracii
de atâta doctrină nici nu știu că de fapt ne aparțin. Stau în genunchi și când
se scoală le sună telefonul și primesc o veste proastă. Și asta îi enervează.
La dracu, cu tot ce au citit în cărțile lor... Lasă toată doctrina deoparte și
fug și ei după dreptate... Ha, ha, ha, ha, ha, ha, ha....
...
NOTA AUTORULUI SAU C A O CONCLUZIE:
Dialogul de mai sus este o ficțiune. Problema invidiei însă
este mai mult decât o realitate, ea estetemplu al diavolului și poate fi greu
vindecată. Pentru aceasta consultați un duhovnic și țineți postul cu hotărâre.
Diavolul are totuși două slăbiciuni: mărturisirea păcatelor tale și nevoința ta.
