Fac o plecăciune în fața Sfântului Vasile cel Mare. Când
Sfântului Efrem Sirul i s-a arătat în vedenie un stâlp uriaș de foc, i s-a
atras atenția că “la
fel era și marele Vasile”.
Altfel cine să-l cunoască cu adevărat pe un sfânt? M-am gândit, la rândul meu, că de multe ori am întâlnit
sfinți în viața mea și eu nu-mi dădeam seama lângă cine stau. Le-am banalizat profețiile, binecuvântările, totul... Și șansa bucuriei a trecut pe lângă inima mea... Păcat, păcat că noi nu-i vedem... Pentru că, uneori parcă numai
moartea le descoperă unora virtuțile. Și Duhul Sfânt, care până la urmă, nu lasă nici o rază de
lumină ca să stea sub obroc.
…
Corectez la
volumul doi al cărții mele de predici. Sau mai bine zis mă gândesc că uneori am
fost eu însumi nevrednic de propriile vorbe rostite... Îmi vine de multe ori să mă ascund
într-o căsuță de munte, lângă apa blândă a unui izvor carpatin, să pășesc cu
umilință pe cărările bătătorite de vreme și să încep să trăiesc cât mai simplu
viața. Că altfel totul pare complicat...
Uneori e
riscant să spunem vorbe prea mari. Chiar dacă ele sunt deosebit de teologice,
de ascetice, de morale, mă gândesc cât de ușor ar putea ele ca să smintească pe ascultători. Cred că
propriile noastre iluzii de asceză, de viață fără niciun păcat, de neamestec cu
cel mai mic păcătos, de alergie la tot ceea ce este în lume, ne-a determinat să
ridicăm sus, mult prea sus ștacheta propriei vieți. Și să le cerem credincioșilor o rupere totală de lume. Să-I facem să sufere că nu
sunt mai drepți. Să-I umilim că nu sunt mai rugători și că n-au întors cu totul
spatele “lumii”. Ori un astfel de mod de propovăduire poate naște uneori psihoze în inima credincioșilor. Pentru că, noi duhovnicii, pe de o parte
știm să îi punem în criză, să le cerem mult, să îi “călugărim” încă din lume,
dar nu stăm și de capul lor, zi de zi, că să nu deraieze de la drumul echilibrat. Sau întâlnit multe cazuri de oameni, care vrând să se rupă de lume,
citind nenumărate texte patristice, dar neavând o povățuire zilnică a ceea ce
citesc, au ajuns să nu-și mai suporte chiar și propria respirație. Ceea ce
înseamnă o boală mai gravă chiar și decât orice păcat.
...
Echilibrul în toate e o soluție. Și când iubești, și când te
rogi, și când vrei să cânți, și când vrei să ai prieteni, și când vrei să-ți
cumperi lucruri folositoare pentru viață. Nu e păcat să-ți cumperi un săpun sau
să ungi fața și părul tău cu o pomadă, cum însuși Hristos ne cerea. Păcat este când tu aștepți ca acest lucru să
provoace admirația semenilor. Și atunci să începi să exagerezi... Nu e păcat să faci o drumeție în mijlocul naturii, păcat
este când rămâi încuiat în fața calculatorului și nu te mai poți desprinde de
el. Nu e păcat să iubești un suflet, un om, un animal, o floare, păcat e să nu
ai lângă tine un om, o floare, un animal... Nu e păcat să zâmbești, să-ți
vizitezi un prieten, păcat este să crezi că orice prieten sau orice vizită
ți-ar fi smintitoare. Nu e păcat să scrii, să fi binevoitor cu toată lumea, să
ai mereu inițiative entuziaste, păcat este să mori zi de zi câte puțin fără a sorbi din ochii aproapelui altă sevă de viață frumoasă. Păcat e
să fi iubit și să nu simți iubirea. Păcat e să-ți bată Hristos la ușă și tu să
te crezi peste putință de păcătos, de nedemn pentru o astfel de vizită și să-ți spui că din “smerenie” nu-I deschizi ușa…
…
Suntem în
2014… Am ajuns și acest an. Poate fi anul cel mai frumos din viața noastră. De
ce nu?
