Nu m-ar fi surprins de l-aș fi întâlnit într-o zi pe domnul
Caragiale... Poate chiar în fața porții mele... Și cred că am fi stat preț de o oră împreună, doar ca
să privim strada și mofturile societății... Căci de la Caragiale încoace avem ochii deschiși, iar strada românească, de ieri și de azi, nu este decât un parșiv amestec de pace și venin, de măști și priviri candide... De la Caragiale am
învățat să privim altfel strada. Și să fim oleacă cinici și nebăgători de
seamă la toate ce ni se întâmplă... Și numai astfel, da doar în felul acesta să evităm o depresie națională...
Caragiale ne-a dat multe soluții. Dacă, în schimb, moraliștii pun doar în
criză sufletele, Caragiale ne-a oferit moduri multiple de a ieși din depresie. Vezi pe doi
semeni că-și pierd vremea la o terasă sau că bârfesc pe alții, Caragiale îți
spune: „Zi-le oameni și dă-le pace”... Vrei să schimbi condiția umană sau
începi să suferi pentru modul în care s-a “stricat” lumea?
Ei bine, atunci vine nenea Caragiale, te prinde de mână și îți spune: “Proștii
mor, dar prostia mereu rămâne”… Și ca să nu ne mai mirăm de teatrul jucat de
politicieni, sau pentru ca să ne calmăm mai bine la vederea slugărniciilor pro-europene ale politicienilor de astăzi, o să-l întrebăm tot pe
dânsul, care sunt principalele defecte ale românilor. Răspunsul va veni
imediat: “În România lingușirea și hoția sunt virtuți”.
Caragiale
era un amestec de tristețe și exuberanță. Oare voi știți că oamenii cei mai
guralivi, mai entuziaști și în aparență plini de veselie sunt de fapt cei mai triști,
ascunzând în inima lor o mare suferință... Caragiale ne spune brusc: “Norocul e prea
puțin și lumea prea multă”… Dar niciodată, da parcă niciodată, Caragiale nu
și-a pierdut speranța. Adică nu a murit sufletește. A crezut mult în Dumnezeu, în
ortodoxie, în renașterea geniului românesc. Le-a cerut apropiaților,
cititorilor și tuturor românilor să nu disperse, să meargă mai departe. În
viață, în lupta lor cu necazurile. Și în cele din urmă le-a cerut să se resemneze și să tacă. Și poate de aceea, acum la
încheiere se cuvine să-l cităm din nou: “Un stejar, e adevărat, nu
vorbește, dar asta nu înseamnă că nu gândește”
PĂRINTELE CĂTĂLIN
PĂRINTELE CĂTĂLIN
