Să nu mi-o luați în nume de rău că scriu despre o moarte stupidă, și că aș putea sfida propriile regulamente ale despărțirii de fire. Nu! Dar moartea lui Costcă Ștefănescu nu este una deloc simplă. Și, poate că ea echivalează cu stingerea prematură a tot ce are valoros acest neam românesc.
La vârsta de 8 ani m-am îndrăgostit teribil de Universitatea Craiova și de Costică Ștefănescu. Era echipa săracilor. Era campioana unei mari iubiri. Sătui de hoțiile Stelei și a lui Dinamo, lumea își găsise în sfârșit un adevăr simplu, echipa oltenilor din Craiova. Mi-aduc aminte că într-o vară, la Ocna Sibiului am văzut pe o tarabă mici fotografii plastifiate și înrămate frumos, reprezentând pe toți jucătorii Craiovei Maxima. Era și Balaci, și Crișan, Și Cămătaru, și Cârțu acolo... Și am ales să-mi cumpăr, cu puținii și ultimii bani din buzunar, o fotografie cu Costică Ștefănescu. Așadar, nici cu Balaci, nici cu Țicleanu, nici cu alții... Cu Costică Ștefănescu... De ce? Auzisem despre el că este un om serios, muncitor și onest. Că nu bea, că nu are vicii, că trăiește liniștit și e pașnic cu toată lumea. Și acest lucru m-a frapat...
De atunci au trecut ani și ani. Craiova Maxima o plângem în fiecare zi. A dispărut din răzbunarea nebună a celor ce au înjunghiat mereu fotbalul și neamul românesc. Și, ca și când acest lucru nu ar fi ajuns, de acum vom și mai singuri... S-a dus și Costică Ștefănescu. Dumnezeu să îl ierte pentru ce a greșit. El și numai El!
La moartea lui Costică Ștefănescu
S-a dus și el, ministrul apărării,
Îmbolnăvit de scepticism mortal,
Și greu i-a fost și rău îi este țării,
Când cei mai buni nu au nici căpatul de mal.
Și boala l-a rănit cu viscerare,
N-am mai avut nici drept elemantar,
Să moară cum e simplu și cum moare,
Un om firesc, înveșmântat de har.
Și-acum pesemne ce va fi să fie,
Înmormântare tristă fără sens,
De parcă Dumnezeu nu vrea să știe,
Că-n lumea aceasta nu va fi consens.
Și unii vor pleca fără iubire,
Și alții se vor duce fără rost,
Înveninați de lacrmi și de fire,
Că n-au avut din cer un adopost.
Craiova o să plângă a mia oară,
Pe cel din urmă căpitan sublim,
Și rana lui în veci o să ne doară,
Că pierdem mai mereu fără să știm.
Plămânul s-a oprit în tulburare,
Căzând inert pe plin de caldarâm,
Și a plecat cu grabnică mirare,
Pe altă lume, pe un alt tărâm.
Și nu uitați, Costică Ștefănescu,
A fost un geniu fără de soroc,
Iar drama lui, e drama Eminescu,
Românul nici în moarte n-are loc.
