Măi, da alții de ce stau?
Nu i-am văzut niciodată așa de tragici. Deși i-am știut
plini de amar. Pentru că, mai mereu au fost necăjiți. Săraci, simplii și fără
orizont. Aș fi vrut ca acum să vină
Părintele Arsenie Boca, singurul duhovnic ardelean care face rating pe
siteurile ortodoxe și vânzare prin librării ca să spună sfinția sa ce ar trebui
să facă acum poporul român. Mai ales că noi ceilalți creștini suntem atât de
neputincioși, de nepăsători, de nebăgați în seamă.
Am fost la Valea Șesii cu un grup de oameni entuziaști, dar
numai Dumnezeu știe ce a fost în inima mea. Am avut sentimentul că sunt un
misionar care vrea să spună ceva simplu oamenilor de acolo, ceva de genul că
suntem prezenți și că Maica Domnului nu a uitat neamul românesc. Dar, a fost
atâta și atâta de greu. Parcă mă temeam d epropria umbră, de propia acțiune, de multe. Mi-ar fi plăcut să merg cu un car până în țara moților,
să nu am în traistă decât un colț de pâine și să dorm fericit pe un strejac de paie.
Așa cum am dormit ani de zile în casa bunicilor din Sardul Albei Iulii. M-aș fi
simțit un misionar mai autentic, mai puțin răsfățat de soartă și de viața de
fiecare zi.
Ce bun era acum lângă noi Părintele Arsenie Boca. Parcă-l
văd cum ar fi spus căldiceilor: ”Măi, da alții de ce stau? Ce așteaptă masluri și liturghii ca să
se ridice? Voi nu vedeți în ce stare a ajuns țara noastră? Voi nu vă uitați la
faptul că străinii v-au luat juridic totul, munții, dealuri și vă îngroapă
cimitirele în cianură de potasiu? Ce faceți? Știți de toate despre sfinți, dar
nu faceți decât să stați ghemuiți prin biserici și să așteptați urâciunea
pustiirii! Măi, voi sunteți lași, cu toată evlavia voastră...”
La
întoarcere am simțit ceva straniu
Da, așa e.
De fiecare data sunt foarte ispitit când vreau să fac un lucru bun. La ducere
și la întoarcere. Ba se întâmplă ceva, ba îmi pierd răbdarea, ba aud un cuv\nt mai greu, ba nu am
discernământ, ba pun vina pe alții, ba dau ateníe la nimicuri, ba mă mai anunță câte un misionar
Ei bine,
vedeți, tocmai de aceea , în primul rând mie îmi este teamă să mă opresc din
acest drum patriotic. Dar, oare nu ne dăm seama că astăzi nu se mai face nimic
pentur neam. Și așa e prea multă tăcere. Și, vai, nu că am face noi mare lucru.
Nu, să nu ne mândrim. Noi doar cântăm. Dar ar fi și mai pustie viața când nu se
va mai cânta deloc.
Totuși bine,
despre cenaclu
Mi-e dor de
moți. Mi-a fost bine cu colegii noștrii. Serioși și cuminți. Nu le-am cerut
ceva în plus, dar e minunat că ei au vrut să fie acolo. În condițiile în care
toți suntem secularizați, cu problem, cu interese personale firești. Și totuși,
am fost la Valea Șesii. Cu comportament decent, specific unor oameni care știu
ceea ce vor.
Părintele
Gheorghe Alb, un moț viu și un preot authentic
Parcă îl
văd cum a intrat în locul în care prânzeam, o veche școală a moților. Ca un
vârtej, entuziast și fericit că am ajuns noi acolo. S-a așezat în fața mea, a rupt
o bucată de pâine și a
L-am
întrebat atunci pe părintele Gheorghe:
-Dar, ați
scris și o carte despre rugăciune?
-Da, e
nevoie de rugăciune multă. Începem o oră pe zi și ajungem la trei. Aducem
mintea în inimă. Așa putem rezista contra tuturor ispitelor.
-Și, cum
este să fi preot aici?
-Moții au
fost depersonalizați. Săraci, și nimeni nu i-a întrebat ce să facă cu țara lor…
Am plecat
capul în jos, parcă rușinat de nerușinea politicienilor de la București. M-am
simțit neputincios. A urmat un concert viu și frumos în cuvinte. Am pus suflet
cu toții, iar oamenii ne-au iubit. La sfârșit un moț a venit și ne-a spus: O de
ați veni în fiecare lună ca să faceți așa ceva…!
