BUNĂ SEARA! SUNT PĂRINTELE CĂTĂLIN!

CE A FĂCUT MĂICUȚA LA SFÂRȘIRE...  

  S-a pregătit frumos de moarte... Și-a spus rugăciunile pe Dealul Măslinilor și s-a înapoiat tăcută la casa sa. Mereu și mereu tăcută. Fără gânduri, fără complexe, fără frustrări de viață. Pășea liniștită pe cale și măslinii începură să plângă. Cei mai înalți se plecau cu umilință în fața ei, așa cum face un valet sârguincios la apariția stăpânului său. Măicuța îi vedea și zâmbea. Căci, niciodată nu își pierduse zâmbetul.

   Iubiții mei

  Aș fi vrut să fiu acolo. În odaia sa plină de mireasmă de busuioc. Să văd cum își pregătește cu pace patul pentru ultimele răsuflări. Căci, după cum ne mărturisește tradiția singură le-a făcut pe toate. Apoi, s-a așezat în pat, a ascultat laudele apostolilor, ce veniseră să o vadă, și și-a dat duhul... Cel mai blând și cu putință sfârșit creștinesc. Fără durere neînfruntat în pace..

  Așa a fost la Adormirea Maicii Domnului... 

AM PACE... SEMĂN CU CENACLUL

   Am o seară de pace. Ceva putred a plecat din inima mea. E ca și cum ți-ai fi pierdut inima și cineva ți-ar fi liăit-o la loc. Și acum, în covaleșcență, ca după o lungă operație pe cord, redescoper frumusețea clipei. Da, am început să trăiesc mai bine fiecare clipă. Să mă bucur de orice. Să cred mai mult în simplitate. Să mă împac cu ideia că nu totul e pierdut, că nu sunt înger, că nu pot face din oameni îngeri...
   Cenaclul meu trăiește la rândul său liniștit. Trăiește. L-am văzut pe Ștefan pe bicicletă pe când se întorcea cu sufletul împăcat de la repetiție, apoi pe cei care mai rămăseseră la biserică ca să mai facă o rugăciune, și m-am bucurat că trăim. Liniștiți, sfioși, frumoși... 
  Nu mai avem furtunile de altădatădată, dilemele, întrebările. Nu mai visăm cu ochii deschiși concerte extraordinare, mulțimi de oameni care să vină spre noi, folkiști geniali care să  dedice gratis misiunii, fără a cere nimic la schimb... Avem doar oameni... Oameni pur și simplu. Niște băieți cu bune intenții, niște fețe cu dorul lor de a spune ceva, niște domni, niște doamne... Oameni, cu mici slăbicuni, dar cu prezență. Căci, oricât d emultă filozofie am face, prezența e totul... Restul, chiar că nu mai contează...

SUNTEM FERICIȚII ANONIMI!

Așa arată pământul românesc la Velea Șesii

  Mergem la Roșia Monatana. Mai exact la Valea Șesii. Cu concert, cu misiune, cu icoană, cu sufletul greu și trist... La părintele Gheroghe Alb. Și, în afară de știrea de pe acest blog nimeni nu scrie nimic de venirea noastră. Niciun ziar din România nu știe de noi. Niciun post de radio nu ne îndeamnă la progres. Suntem anonimi. Adică, exact ceea ce vrea Maica Domnului. Iluștrii anonimi ai condiției românești.
Și, dacă ar scrie, ce ar putea să scrie de noi. De mine, de Dan, de Nelu, de Ștefan, de toți... Că suntem geniali? Nu suntem!... Suntem oameni entuziaști, suflete culegătoare de puțin frumos, pe care ne tot grăbim de trei ani și ceva să-l vărsăm în lada cu zestre a poporului român.
Dacă am fi avut bani, am fi fost mereu alogiați. Însă, cu ipocrizie. Pentru că, oamenii cu bani sunt lăudați din interes. Așa nu avem bani, nu avem presă, ci doar un dorit anonimat.
Mai știți că nici măcar un microbuz nu am primit de atâta timp. De la cine? Ce semnificăm noi, ca cineva să vină și să spună: Luați măi și voi o mașină să faceți misiune orotodoxă și românească! Voi, ăștia, cum vă numiți?...A, Cenaclul Lumină Lină... Da, parcă am mai auzit...