JURNAL (II) JOI 19 MARTIE. SLAVĂ ȚIE DOAMNE PENTRU TOATE!

În vreme de molimă, de necaz, de orice supărare, Părintele Paisie ne dădea sfatul ca orice s-ar întâmpla să zicem așa: ”Slavă Ție Doamne, pentru toate!” Și astfel noi îl îndatorăm pe Dumnezeu. Este un mod psihic de accepta crucea, orice ar fi și orice s-ar întâmpla cu noi. Pentru că, la urma urmei cine oare poate opri voia lui Dumnezeu. Iar ACCEPTAREA este acum cheia suportabilității oricărei nenorociri...

Desigur, oamenii sunt desacralizați. Acceptă foarte greu situația și voința lui Dumnezeu. Vedeți cât de greu suportă unii ca să le spui sau să le scrii ceva de rugăciune. Și mai ales să le atragi atenția că este bine pentru ei ca să se roage. Și nu din moralism ieftin o faci asta, ci din dragoste pentru viața lor... Și acum când suntem toți cu cuțitul la os, ei nu conștientizează că numai Dumnezeu poate opri nebunia în care am intrat.Așteaptă știri și minuni făcute de oameni. Și primesc în continuare vești rele. Chiar foarte rele. S-au învățat să nu vină la Biserică, să nu se roage, să nu postească. S-au învățat să caute soluții ”maxime” în știință și refulări în distracții. Mai repede ar face acum sport, ar cânta din balcoane, sau ar aplaude ”solidari” micile victorii umane, decât să se pună în genunchi și să ceară iertare lui Dumnezeu pentru tot ce au făcut rău în viață. Ei, singuri ei și nu alți...

Din păcate culegem ceea ce am semănat. Iată rezultatul păcatelor. Iată urmările desfrânării și a răutății cu care ne taxăm zilnic pe alți. Iată la ce a dus ura și tehnologia făcută nu pentru progres sufletesc ci pentru distracție. Iată rezultatul homosexualității. Iată consecința avorturilor... Și, credeți-mă, nu îmi place deloc să spun aceasta...

Continuăm însă să fim inconștienți. Nu noi creștinii care încă ne ținem de Hristos...Ne ascundem de teamă în case... Corect... Așa e bine... Dar nici nu facem ceva mai mult ca să strigăm la Dumnezeu, să-l impresionăm cu evlavia nostră, sau ne rugăm din suflet... Încă suntem mândri...Scriem prostii pe facebook și căutăm ”vinovați”. Așteptăm vaccinul salvator și acesta nu mai vine... O, biet pământ! O biată lume bolnavă de teamă! Nici măcar nu îți dai seama că acolo unde este frica este și diavolul. Iar buncărele nu te protejează cu nimic. O ai pe Maica Domnului atât de aproape și nu îi spui nimic din ceea ce te doare...  parcă nu ai citit niciodată un paraclis...Ai apă sfințită în casă și o ții deoparte... Ai mir și îl ascunzi în dulap... Ai icoane sfinte și le umpli de duhoarea vorbelor tale ... Of lume, lume...Nu te va salva nici politicianul, nici televizorul și nici doctorul... Nici măcar ceea ce tu numești”stare pozitivă”... Nu ești pozitiv deloc... Doar la suprafață mimezi ceva, așa cum italienii cântă în balcoane și uită că ochii lor ar fi mai bine să privească dincolo de nori... Spre cer... Spre Hristos... Și să strigăm cu toții din suflet: Doamne iartă-ne!
Părintele Cătălin

JURNAL ÎN VREME DE SUFERINȚĂ (I)

   Mi-am luat în serios, în aceste zile identitatea de păstor de suflete, și mai în serios ajungând la concluzia că fii duhovnicești, prietenii , colegii din cenaclu sau suporterii cenaclului poate aveți nevoie de cuvântul meu. Nu stau pe facebook pentru că evit dialogurile tari și polemicile. Dar mă reîntorc în această căsuță simplă a blogului și din perimetru biroului meu vă voi scrie cât de des pot. Deci, dacă simțiți nevoia ca să aveți un cuvânt de întărire îl veți găsi aici. Totul este să intrați cât de des puteți și să citiți ceea ce consider că este bine să vă scriu...

MOARTEA VA FI BIRUITĂ!

Nu veți muri! Să fiți tari și să vă reîntoarceți la rugăciunea particulară. Am văzut că în Italia lumea iese pe balcoane seara și cântă. Este un gest frumos, comunional și umanitar. Eu însă vă îndemn să fiți și mai puternici, practicând rugăciunea personală. Cântecul este bun ca remediu, ca stare psihică de moment, chiar și ca instrument misionar. Eu însumi l-am practicat în cenaclu. Dar din păcate el este totuși efemer. Ține atâta vreme cât îl rostești. Apoi el se stinge ușor, ușor și frica îți revine în suflet. Deci, oare nu ar fi mult mai bine ca să ne rugăm? oare nu suntem în stare ca măcar acum, la ceas greu pentru istorie, noi să facem ceva mai mult. Să vorbim fiecare cu Dumnezeu, așa cum îi place lui Dumnezeu? Cu rugăciune....

    Nu sunt un exclusivist. Cântați și vă rugați... Faceți măcar acum experiența rugăciunii ”de acasă” toți cei care ați uitat de rugăciune. Spargeți în sfârșit gheața reținerii de a vă ruga, chiar dacă până acum nu ați fost niște rugători temeinici. Dar puteți să începeți și să vedeți ce bine vă va fi. Mai întâi îngenunchiați și luați o carte de rugăciuni în mână... Stați seara la lumânare și citiți rugăciuni... O să vedeți ce duh de pace va intra în inima voastră; și mai ales cât de mult va ține el. Spargeți odată gheața timidității în fața rugăciunii. Aveți curajul de a vă ruga. Luați cărțile de rugăciune și așteptați-L pe Hristos să vină lângă voi când veți citi. Va veni...
   
   Alte popoare au pierdut rugăciunea particulară. Alții nici nu mai știu că ea există. Italienii, dragii de ei, se retrag acum în așa-zise soluții psihice eliberatoare. Un fel de autosugestie colectivă că totul va fi bine.  Nu e rău... Dar, oare, întreb ca și Iisus: ”Poate orb pe orb să conducă? Nu vor cădea oare în aceeași groapă?” Deci, după ce ani de zile am imitat umanismele occidentale și soluțiile lor psihice ”pozitive”ca modele de viață nouă pentru noi, acum e timpul să punem în valoare cea mai tare armă a psihicului: RGĂCIUNEA!  Să ne reîntoarcem la ceea ce făceau bunicii noștri... La candelă și la rugăciune...

Putere!

Cu Dumnezeu înainte!

Nu vom muri!

Părintele Cătălin

18 martie

SIBIU

”CENACLUL SE PRIMENEȘTE”- DIALOG DE CARACTER CU PĂRINTELE CĂTĂLIN

Vesti bune!
Cenaclul Lumină Lină este în plină primăvară. Și dezghețul înseamnă primenire, efort, bucurie...
Cenaclul Lumină Lină a stat de vorbă cu mai mulți aspiranți la un loc în marea echipă a Cenaclului. Părintele Cătălin a purtat o serie de dialoguri cu diferiți semeni dornici să-și încerce valoarea în cadrul spectacolelor noastre. Iată ce ne-a declarat Părintele:

” Se știe că cel mai greu lucru din lume este să reformatezi o echipă. Valabil și în sport acest lucru. Cum din păcate capacitatea unor colegi de echipă nu mai este aceeași ca în anii trecuți, ”generația de aur” a cenaclului dând semne răzbite de primenire, încercăm să aducem oameni noi care să se adauge celor ce n-au obosit.

-Este o oboseală psihică sau fizică?
-Vă referiți oare la astenia de primăvară, la greutatea misiunii noastre sau chiar și la membrii cenaclului ?
-Vă întreb de nevoile sfinție voastre pentru că vă văd foarte preocupat de ceva timp,dați telefoane, postați pe facebook. luptați din toate puterile să formați o echipă zdravănă. Deci, bănuiesc că nevoi practice vă determină la aceste noi achiziții?
- Da, nu am ce face. Misionarul creștin are o patimă. Nu este consecvent, motivat fiind de ”interese” mai superioare unui cântec ”la țară” cu cenaclul. și atunci el dă semne de îngheț, de distanță, ba chiar de astenie.. echipele de misionare par puternice, dar în spatele formării lor este o muncă enormă...
Sunt nevoit să aduc și forțe proaspete, dar și să mă bazez pe cei care deja au vechime și experiență. 

-Nu dormiți noaptea de gândurile că Cenaclul trebuie să fie viu.
- Da, pentru că este nevoie de el. Păcat că acest cenaclu nu înseamnă viață veșnică pentru toți. Dar, să nu uităm că suntem un popor care oscilăm între a veni sau nu la Sfânta Liturghie. Ce poți să pretinzi, mă refer la continuitatea misionară a unor semeni, care în primul rând nu se roagă, nu postesc, sunt laicizați. Vedeți, doar când avem un semen bolnav mai avem dor de Biserică. În rest, cât suntem tari, Biserica e doar serviciul nostru. 

-Dar nu aveți oameni care să vă mai ridice povara?
-Am, dar tot nu vor putea să trăiască ceea ce simt eu, care am născut acest cenaclu. Fiecare ține la progenitura lui-ca să zic așa. Priviți pe fiecare cum își face reclamă la propriul proiect și uitați-vă la modul în care prezintă proiectul în care nu este 100% implicat. Ca să facă ceva în plus, trebuie atenționat, trebuie rugat, trebuie tras de mânecă tot timpul. Altfel el uită.. Îi spui: ”Dragă și tu ești în acest proiect!”... Iar el se uită mirat la tine... ”A, dar eu numai colaborez!”... Adică cum măi omule, tu numai colaborezi... Vedeți, așa facem și cu Biserica. Zicem: ”Biserica a greșit că nu dă de mâncare la săraci”... Dar tu..tu oare nu faci parte din Biserică? Și. deci cum să avem o Biserică forte, când proprii fii o consideră o mamă de ocazie...

-Cenaclul?
- Cenaclul nu este nici mamă și nici tată de ocazie. ”Vin când vreau, mai bine să zic că nu vin și să vin”-zicea cineva. De acord, ai probleme dar măcar poți intra în dialog cu mama...Să zici: ”Mamă, tată, acum mă doar stomacul și nu pot veni”...

-Sunt grele adevărurile acestea.
-Toate adevărurile unt grele Cristi. E preferabil să nu le spui. Te pui bine cu omul și vezi ce iasă. Da mie nu-mi place să trăiesc în provizorat. Mor de durere când văd cum sunt dus cu vorba de oameni care nu au puterea să se arate așa cum sunt. Și tac. și trag de timp. Și dau impresia că stau lângă tine de dragul tău...Pe mine nu mă doare că unii nu gândesc ca mine, dar este greu să stai ani de zile lângă un prieten și să constați că el a stat cu tine doar pentru că erai cine erai. Și tu de dădeai de ceasul morții să-i faci bine. Ce naivi suntem uneori...Sfânta și smerita naivitate... Și mai este ceva... Notează... sau înregistrează pe acest telefon pe care îț ții în fața mea...Nu îmi plac oamenii care au ajuns să fie soldații lui Hristos și se comportă ca și cum sunt angajații lui Hristos. Nu pun un pic de suflet în ceea ce fac... Totul se reduce la bani.. Eu mă așteptam ca zeci de preoți și de credincioși să dorească să meargă în misiune. Nu neapărat cu Cenaclul, dar să știe de ce s-au făcut preoți... În parohiile lor e jale, tocmai pentru că lume anu merge la funcționari... De ce nu sunt căutați ca duhovnici, măcar de unul din parohia vecină. V-ați pus vreodată problema asta...
- Nu au timp poate,  au familie, obligații?
- Asta e sofismul lor imbatabil. Poți să le spui că nu e așa? Eu nu zic că nu sunt părinți deosebiți și chiar responsabili, și acum nu vorbesc de cenaclu, poate că în cenaclu ne cazul, vorbesc de sacerdoți.deci când s-au făcut preoți trebuiau să știe că soarta lor va fi poporul. Atâta vreme cât un preot face totul pentru familia lui, dar sărmanii din parohie nu au ce mânca, eu zic că acel preot nu este preot de vocație. A ajuns preot doar pentru că a făcut o școală și cineva l-a ajutat să ”pună mâna pe o parohie”... Dar oare eroii noștri cum au găsit timp să moară pentru familii și țară. Oare cum găseau timp să facă și familii, să meargă și la război, să meargă și la secerat, la arat, la hore, la Biserică? Eu nu cred că mai avem misionari veritabili. Doar ocazionali. cu excepția evident a celor care există și aici îi includ și pe colegii mei care au avut caracter să stea lângă mine până la capăt.

-Ce înseamnă CARACTERUL?
- A nu te folosi de un om, de un grup, de Biserică doar cât timp ai un interes. A recunoaște că ești dator lui Dumnezeu pentru pâinea pe care ți-a pus-o odată în mână. mai albă sau mai neagră. Cât timp ai gustat din acea pâine înseamnă că Dumnezeu a vrut să nu mori de foame. Și ți-a dat ce a putut.

- Aveți în cenaclu însă misionari adevărați.
-Da, am o echipă de caracter. Dar ma nevoie de întăriri. este trebuință de soldați cât de mulți, pentru că Cenaclul nu mai este o joacă locală. Cenaclul nu este ”pasiunea” noastră de a cânta. Cenaclul am spus se face ”în frac”. Nu amestecăm misiunea cu berile și blidele. Cenaclul nu este sentimentalism la trei pahare de țuică. Eu nu pun mâna pe inimă la inimă după ce am băut un pahar de vin. Nu-mi permit să amestec Duhul Sfânt și eroii cu lacrimogenitatea produsă de alcool. Am demnitatea de a fi trubadurul lui Dumnezeu. De luat aminte.

VĂ ROG SĂ ZÂMBIȚI!

   Soluția noastră este zâmbetul. Am crezut în el și l-am primit din harul slavei dumnezeiești. Văd oameni care trec repede de la o stare la alta. Îi înțeleg, așa cum încerc să-mi înțeleg și bipolaritatea propriilor fapte. Căci nu suntem direcți spre bine, spre rai, spre Hristos. Nu sunt un sfătuitor și nu vreau să citiți aceste rânduri ca un fel de prigoană. Pentru că întotdeauna ”sfătuitorii” dau greș, chiar dacă vin cu adevăruri certe și indubitabile. Am vrut și eu să umplu pe alții de adevăr, dar ce văd după ani de zile de stress, de lupte misionare, de discuții interminabile? Văd că acolo unde nu există har, nu poți face nimic. 

  Degeaba îi explici fratelui tău că Sfânta Liturghie e Sfânta Liturghie. El tot așa va trăi, precum s-a obișnuit, adică fără Sfânta Liturghie. Se va mulțumi cu picături de lumină și va refuza constant raza de sfințenie pe care i-a dat-o Dumnezeu. 

Constat că oamenii nu vor să devină sfinți. După o discuție, sau o postare despre sfinți, ei se reîntorc în pătratul lor îngust. Se mulțumesc cu fărâme de geniu, cu picături de nectar și cu ceva viață zis odihnitoare. Acesta e omul. 

   De aceea să zâmbim și atunci când eșuăm în misiunea noastră. Să zâmbim și în fața celor care nu vor ceva mai mult. Ei sunt părerile noastre de rău. Și de aceea, trecând peste depresie, zâmbetul nostru ește și mai frumos...

METAMORFOZĂ

Ți s-a schimbat privirea, încearcă să înțelegi,

Că a zâmbi e totuși soluția firească,

De căutăm speranță, noi oamenii întregi,

Să punem bucurie pe fața omenească.

De te-ai rugat cu pace, vorbind cu Dumnezeu,

Sau cu Măicuța Sfântă precum îți e puterea,

Zâmbește și înțelege, așa va fi mereu,

Va învinge bucuria, nu sila și tăcerea.

De ai un gând în taină și nu ști să-l citești,

De vin în tine șoapte că totul e durere,

Tu cere bucuria și har o să primești,

Mai roagă-te odată și crezi în înviere.

Sunt sfaturi, vorbe line, poate ușor de spus,

Și noi vorbim din lacrimi, din fire și simțire,

Dar nu uită că astfel le spuse chiar Iisus,

Și de atunici există iubire din iubire.

Neică Tudore ne ești model -sau un MIC CATEHISM AL CENACLULUI LUMINĂ LINĂ

          Neică Tudore ne ești model -sau un MIC CATEHISM AL CENACLULUI LUMINĂ LINĂ
Tudor Gheorghe ne dă UN MODEL de cuviință: 

”Eu cânt numai în frac.Nu cânt pe stadioane, în cârciumi sau pub-uri. Cântecele mele nu se pot amesteca cu fumul și paharele de pe masă. Eu  duc marea poezie română în săli elegante, arhipline și o ridic la rang împărătesc”

                      Pornind  de la aceste cuvinte, Părintele Cătălin ne-a declarat:
   Mă simt obligat să iau aminte. Să țin la haina și demnitatea mea și mai ales la onoarea minunaților mei colegi. Mai ales că zilnic mă sună oameni dornici să cânte alături de noi.
Cenaclul Lumină Lină a devenit o marcă națională, care se autoîntreține prin strădania coordonatorului acestui grup de a putea asigura condițiile firești de organizare a unui spectacol, prin formarea unui buget minim de deplasare la concerte; dar mai ales prin entuziasmul unor oameni care au prins drag de neam și Biserica lui Hristos, exprimându-se ca atare prin cântec.
   Cenaclul Lumină Lină face pe această cale un apel de suflet către toți organizatorii de spectacole să susțină cu mult entuziasm organizarea unor astfel de manifestări, mai ales pentru că noi facem eforturi pentru a veni în comunitățile respective.
În același timp ne adresăm celor dornici să intre în lumea concertelor noastre și le aducem următoarea rugăminte:
1. Vă rugăm să confirmați cu cel puțin trei săptămâni înainte participarea la spectacole.

2. Vă rugăm să vă identificați mai mult cu ”marca” cenaclului, deoarece dacă sufletul vostru nu este mândru de grupul din care faceți parte, iar pe identitatea publică gen pagini de socializare) Cenaclul Lumină Lină nu primește respectul cuvenit chiar din socializările propriilor membri, oare cum vom putea construi viitorul acestui cenaclu. 
3. Spectacolele Cenaclului nu se vor suprapune pe obligațiile familiare. Familia, apoi obligațiile de servici, sunt mai presus de orice, dar calitatea și onoarea de membru ”Lumină Lină” este bine să fie în prim-planul alegerilor culturale.

4. Deoarece Cenaclul Lumină Lină este tutelat de Sfânta Biserică, membrii cenaclului

sunt rugați să fie prudenți în ceea ce privește participarea la alte spectacole lumești. Mai ales în timpul Postului Mare nu ne putem dedubla identitatea alterând cântarea în biserică cu cea în locuri în care se cântă muzică fără Dumnezeu. 
5. Cenaclistul este un bun creștin, se străduiește pe cât posibil să țină posturile, merge regulat la Sfânta Biserică și crede nelimitat în Hristos. Doar așa poate primi girul moral de a cânta  pricesne și cântece închinate Maicii Domnului.
6. Cenaclistul nu intervine în discuții politice, în certuri lumești pe internet, în asociații ce lovesc Sfânta Biserică.

7. Cenaclistul are modele preoții care alcătuiesc grupul. Ei se țin de binecuvântarea acestor părinți și la rândul lor devin solidari cu grupul din care fac parte. Ca și în sporurile de echipă, spiritul unității luminează individualitățile, iar succesul este pe măsură. Să nu uităm că de fiecare dată când primește o invitație personală să cânte într-o localitate, marele Părinte Doru Gheaja, plin de onestitate, răspunde în felul următor: ”Vă rog luați legătura cu Părintele Cătălin. Eu nu sunt de capul meu, noi suntem un grup de oameni frumoși, cu dânșii vin, cu dânșii cânt, cu dânșii plec mai departe. Sunt onorat să fac parte din acest grup cu autoritate națională” 


8. În funcție de capacitatea organizatorilor de a asigura sau nu condițiile unui spectacol, concertele vor fi împărțite. Astfel, acolo unde posibilitatea financiară de deplasare este mai redusă, avem un concert mai mic, iar acolo unde gazdele fac totul ca să fie un concert mare vom veni cu majoritatea echipei noastre. Așa cum ați văzut în ultima vreme calitatea concertelor a crescut enorm, marea majoritatea a manifestărilor noastre făcându-se în săli arhipline.

SORIN POPA SAU ÎNCĂ O INIMĂ A CENACLULUI CARE BATE CU IUBIRE!

A fi misionar nu este deloc ușor. Misionarul este un omî n exclusivitate dedicat cauzei, un soldat care-și perfecționează ”din mers” lupta și apoi se năpustește pe obiectiv, precum glonțul în țintă. Mereu este în el loc de mai bine. Și de aceea misionarul e un om așezat, care știe că reușita îi depinde de o ierarhie de un program, de un comandant și în primul rând de Dumnezeu...

   Mă gândeam în această seară, destul de emoționat, oare ce aș putea scrie frumos despre domnul Sorin Popa, colegul meu din Cenaclul |Lumină Lină, pe care-l iubesc cu nonșalanță și cu bucuria firească de a ști că mă bazez foarte mult pe prietenia sa și mai ales pe aportul său la orice solicitare misionară. Mai ales că, doresc să aștern câteva gânduri sincere, fără a-l flata exagerat de mult, sau fără a-i subestima claitățile. Și de aceea am să încerc să fac lucrul acesta în două sau trei fraze, bucurându-mă fresc dacă prietenii cenaclului vor avea răbdarea și cumințenia ca să  citească până la capăt acest material. De dragul lui Sorin, de dragul meu, de dragul lui Hristos...

   În primul rând, două cuvinte îl caracterizează excelent pe Sorin Popa: Onestitate și Prietenie.
Ne știm de mulți ani. A venit în Cenaclul simplu, fără ifose, prietenos, smerit și profund

colegial. Gata să cânte, gata să învețe, gata să se încadreze în acest colectiv.  Și așa cum a venit, așa îl regăsesc și acum, adică bun, blajin, sfios, harnic, pătruns până la rădăcină de pasiunea cântecului. Spre deosebire de alte tipologii, Sorin Popa este un om care nu a beneficiat de un timbru muzical sonor, dar a avut în schimb ceva mult mai special, bunul simț și cuviința de a fi un adevărat coleg. A cântat întotdeauna frumos și decent. Și poate că așa este mai bine, pentru că de multe ori laudele exagerate, sau conștiința prea puternică despre ”sinele” tău te fac să te nelinișteștești permanent, mai ales atunci când lucrurile merg foarte bine sau poate cu adevărat chiar atunci când ar fi cazul să-i mulțumești lui Dumnezeu că te-a adus unde te-a adus.... Geniile sunt mereu neliniștite, neîmplinite, vrând mai tot timpul altceva, considerând că pot să-și schimbe identitatea, zburând ca și recent regretatul Koby Briant spre piscuri fără orizont. Căci gloria este trecătoare și doar faptle bune rămân...
   
   Sorin Popa a avut marele merit de a evita depresia ”drumului lung” cu Cenaclul Lumină Lină. Ar fi putut să se plictisească de mine, de lacrimile noastre, de bucuria noastră, de dorurile noastre și chiar de Dumnezeu... Cu alte cuvinte nu s-a plictisit nici de misiune, nici de propriile cântece interpretate, nici de anii care au trecut frumos ca un fulger peste noi. A admis că Cenaclul este scena sa cea mai profundă și așa a rămas să-i slujească lui Dumnezeu. Om cumpătat la vorbă, dar și la toate, Sorin Popa nu s-a supărat nciodată de locul care i s-a prescris în fiecare spectacol, de microfonul care a mers sau a înghețat uneori,  ba  mai mult a simțit că este onorat să fie prezent pe această scenă, uneori fugind din spital unde era internat, alteori riscânduț-și chiar și serviciul prin plecarea la concertele naționale. A pus mai înainte onoarea de a fi om...

Cred că Sorin Popa face tot ceea ce face mai ales pentru că nu este un om frustrat. Oamenii frustrați, care socotesc mereu că viața trebuia să le ofere și altă glorie, au mai tot timpul că sunt pe ”cai negri” și că este loc de mai bine. Ei devin agitați, oscilanți, nesiguri și chiar capabili de susrprize nebănuit de ciudate. Sorin însă este un om care a investit în prietenia cu mine, și cu Cenaclul, foarte multă pasiune. Mereu punctula la ”întâlnirea cu istoria”, a făcut tot ceea ce este omenește posibil ca să fie un gentilom. Într-o vreme în care, unii chiar din pruncie, folosesc diferite mărci, doar spre a-și face reclame pentru interese plinde slavă deșartă și de c enu chiar pecuniare, punând mai mult suflet în investițiile lor personale, decât în unitatea grupului, Sorin Popa arată ce înseamnă buna crșetere și mai ales măsura de a fi un domn. Pentru că, aceasta am învățat-o de la tatăl meu,  onoarea de a nu uita de unde a-i plecat este mai amre decât circumstanțele mmomentane ale vieții, servici, familie sau obligații ieftine.
A fi cenaclist înseamnă a nu te mai bucra de lucruri ieftine. Cenaclistul a ieșit dintr-o anumită lume a păcatului, el nu mai cântă ”la un pahar” pentru că știe că așa î-i poat e supăra pe Dumenzeu, dulcegărind inimile pătate ale unor oameni care nu au nimic cu Cerul. Cenaclistul este omul curajului și al sobrietății, un fel de lord al Duhului Sfânt, punând mai presut de toate pe Dumnezeu și morala creștină. Cenaclistul nu are extreme, el nu trece de la ”Biserică”, la ”manele” și nu se face una cu păgânisumul. În biserică se roagă, cântă și face cunoscut pe Dumnezeu. În săli rostește cu demnitatea povestea neamului și atrage atenția că mereu este loc de mai multă pace între oameni. Iar personificarea unui astfel de cinstit personaj îmi pare a fi  chiar Sorin Popa, cel care alături de alți colegi minunați, face istorie alături de preoți și de sfinții de pe icoane.  Adimit că nu este ușor  ca să ai companie pe oamenii lui Dumnezeu, dar este mai sigur și mai etern să fi colegul celor pe care Dumnezeu i-a ales ca să vestească nemurirea, decât să te bucuri de palmele ipocrite ale celor care azi te cunosc la un ”șlagăr” și mâine te uită ”la greu|”...

Vă mătrurisesc că ideea acestor rânduri mi-a venit aseară, după ce Părintele Doru Gheaja mi-a spus că pe la orele amiezii, ieri după Sfânta Liturghie, când mă retrăsesem obosit, după concertul de la Bicazul Românesc ca să ațipesc 30 de minute, l-a trimis pe domnul Sorin la mine în cameră ca să-mi ceară cheia de la mașină, fiinde nevoie ca să așeze bagajele de drum. Sorin Popa a vbătut sfios la ușă, a intrat ușor, a observat că dorm și s-a retras pe vârfuri ca să nu-mi tulbure somnul profund, mai ales că mă aștepta un alt parcurs de sute de kilometrii, spunându-i Părintelui Doru că trebuie să mai așteptăm puțin deoarece ”Părintele nostru doarme””... Acest fapt l-a impresiona  profund pe Părintele Doru, care mi-a spus pe mașină, la întoarcere, următoarele vorbe. ”Un altul ar fi cerut cheile cu voce tare, dar se vede treabă că mult te mai iubește domnul Sprin”. Sentiment reciproc și plin de duioșie. Și ca să mă sit și mai răsfățat, pe  calea d eîntoarcere din Moldova la Alba Iuila, mai tot timpul, un alt mare român, Părintlee Doru făcea eforturi superbe de a-mi spune că va rămâne mereu alături d emine indiferent de circumstnațele timpului. La fel și Nelu Ivan, jumătatea mea de suflet, care-l suna pe părintele ca să mă întrebe dacă sunt bine, dacă nu am obosit și am nevoie de ceva... Frumos....Ce să mai spun, totul are un sens și mă bucur că este așa. 
   Ca o concluzie: Sorin Popa nu poate trece peste somnul, idelaul, misiunea și inima mea.... Bunului simț și creștinismul din dânsul au învins din nou...
Părintele

”Acasă” în sufrageria de iubire a lui Nelu Ivan

Îmi place să intru în sufletul prietenilor mei buni și să-i înțeleg bine. De aceea, după ce, acum câteva zile, am scris câteva rânduri binemeritate prietenului meu Cristian

Roman, iată că a venit ziua ca să adaug o postare de conștiință curată, scriind despre un alt OM MINUNAT, un fel de jumătate trainică a sufletului meu și l-am numit aici pe Nelu Ivan.

L-am cunoscut ca fiind un om de ispravă. Un foarte bun chitarist și cu o voce la fel de sensibilă, puternic înclinată spre doină, prietenul Ioan, se plimbă lejer prin câmpiile folkului românesc, a pricesnei și a cântecului patriotic, mai ales că inima sa bună îi dă resurse nesfârșite pentru ca să rețină emoția fiecărui cântec și mesajul ultim al oricărui poem pronunțat. Și de aceea, fiecare cântec memorat și reinterpretat de dânsul primește o altă și liniștitoare variantă de blândețe, fapt care te îndeamnă să-l asculți și să-l reasculți la nesfârșit...

De ieri prietenul Ioan a lansat o nouă pagină ”Ivan Acasă Concert”, un fel de invitație emoțională în  mica sa sufragerie, unde de obicei este plin de prieteni, care la diferitele aniversări din viața familiei o fac să fie dulce și încăpătoare. Mai ales pentru că așa cum este dânsul primitor, alături de iubitoarea sa soție, doamna Mirela Ivan,  nu ai cum să-l ocolești, nu ai cum să nu-l prețuiești și să-i cinstești căldura sufletească. A dânsului și a familiei sale. Și numai un eveniment neplăcut în viața mea, m-a făcut ca și anul acesta, la 7 ianuarie, să nu bat din nou la ușa apartamentului său, pentru al vedea și a-i dori față către față zile frumoase, luminoase și nesfârșite. 

  Dar sufrageria sa tinde să devină acum mai grandioasă decât cei câțiva metri pătrați naturali, pentru că în acest loc curat, pe calea muzicii, de când cu această pagină nouă de socializare muzicală, iată că începem să intrăm cu toții, musafirii de har ai familiei Ivan, într-un spațiu

cultural, mistic și plin de iubire. Și este atât de bine, când domnul Nelu, ne cântă, că parcă am sta jos, chiar acolo, lângă pe un covor de credință și am savura liniștiți din fluviul dăruirilor sale artistice. Așa am simțit eu unul,  în prima seară de muzică, mai ales că la orele prânzului îl încurajasem să dezlănțuie torentul nemuririlor sale și cântecelor dumnezeiești pe care le va interpreta prin acest modul de lumină.

În prima seară de folk, Ioan Ivan a vrut să fie adolescent-cred că aceasta fost o temă nestabilită aprioric- depănând calde amintiri din ”anii de liceu” și căutând soluții sfioase la dreptul de a”redevenii copiii” sublimi de odinioară. Nici nu se putea altfel. Cel ce se întoarce spre puritate se duce de fapt spre Dumnezeu și cum ”totdeauna lucrul tău/ să-l începi cu Dumnezeu”, iată că din lira sa a curs apelul la anii în care ne-am format buni, dăruitori și frumoși. Iar pentru serile ce vor veni, probabil aliniate și mai tematic, cred că vor fi o serie de inițiative frumoase, la care tare mult aș dori ca măcar o dată să particip și eu, ca să mă prind de firul ce duce spre raiul bucuriei și al simplității nemuritoare...

Nelu Ivan este însă prietenul meu, mai înainte de a fi un renume, mai înainte de a fi în Cenaclul Lumină Lină sau în grupul ”Balada”. Îl prețuiesc mult, alături de alți colegi frumoși de echipă, despre care voi scrie în editorialele următoare, mai ales pentru că a avut curajul să prețuiască inima mea. a fost atent cu mine, ”pe fază” și nelipsit din multe momente de conștiință care mi-au marcat anii recenți ai vieții. Și niciodată nu mi-a spus că este foarte greu sau foarte ușor să fie lângă mine... A fost acolo unde l-am strigat, ca un colonel de escadron, gata să survoleze jertfitor prin cerul luptelor pentru neam, credință și demnitate. 

Odată, gândindu-mă mai mult la trecuta sa carieră politică național-creștină, am avut curajul să scriu că țara ar trebui să prețuiască mai mult astfel de oameni ți să se folosească de credința necurmată a unor astfel de luptători. Și poate că, însăși comunitățile în mijlocul cărora ne ducem zilnic existența ar trebui să ”profite” că astfel de oameni sunt încă în potere și au dor de luptă curată.. Iar dacă Sibiul a făcut ceva pentru sensibilul Mediaș, dincolo de rivalitățile neclare și absurde ale istoriilor recente, atunci sunt convins că o virtute este aceea de a asimila unui ”cenaclu” născut în orașul Sibiu, un om de valoare precum dânsul și ceilalți colegi medieșeni: Romică, Marius, Părintele Alexandru etc... De fapt numele proprii nici nu există atâta vreme cât identitățile se unesc într-o mare iubire și în ceea ce Dumnezeu a îngăduit să fie un fel ”parlament” al iubirii de neam: Cenaclul Lumină Lină.

Acum poate că e timpul să respir, uitându-mă cu recunoștință spre cer. Și acolo sus văd o ”catedrală” superbă de suflet, care este prietenia noastră. Mă uit în sufrageria dânsului și să mă ierte draga doamnă Mirela, care este completarea perfectă a bunătății domnului Ioan, o femeie plină de credință în Dumnezeu, dar, de mai multă vreme, acolo, lângă șemineul de iubire a cântecelor soțului său, stăm mulți, chiar foarte mulți, vrăjiți de măiestria menestrelului creștin, care cântă precum o baladă nemuritoare și ne face viața de o mie de ori mai frumoasă. iar acolo sunt și eu...

 Mulțumim Nelu Ivan-dragul meu prieten, coleg și om de eternitate. Te ascultăm în continuare...

Părintele Cătălin

SCRISOARE PENTRU UN PRIETEN BUN-CRISTIAN ROMAN

Dragă Cristian Roman
După ce ieri am scris despre singurătate, astăzi îmi vindec rănile adăugând câteva rânduri

despre prietenie. Și o fac într-un moment de cumpănă emoțională când închei o colaborare de aproape două decenii cu o instituție socială în care am pus suflet, energie, timp și divinitate... O fac mai ales pentru că acum îmi văd prietenia cu domnia ta ca pe un talant pe care aș vrea să-l înmulțesc. 
Nu știu ce m-a determinat să apăs aceste taste de calculator, la biroul Trinitas, dar simt o mare liniște vorbindu-ți și mărturisindu-ți tot ceea ce am pe suflet. Am mai scris despre dumneavoastră într-un context apăsat din punct de vedere politic, dacă vă amintiți atunci cu ”referendumul” pentru familie,”sedus” de faptul că am văzut un Cristian Roman desprins de ideea de lașitate, bun român și bun creștin gata să-și mărturisească liber credința și apartenența la doctrina ortodoxiei. Un gest pe care nu-l voi uita niciodată și care m-a convins definitiv asupra frumosului caracter pe care îl aveți.

Ce m-a determinat acum să scriu? Nu știu exact, dar de fiecare dată când ne întâlnim mărturisesc că am ceva de învățat din felul în care liber și plin de entuziasm vă manifestați, vorbiți și credeți în renașterea poporului românesc. Vă văd la spital, în biroul unde aveți o ușă larg deschisă spre Sfânta Biserică și vă ascult atunci când plin de

pasiune le povestiți colegilor de spital despre corectitudine, nevoia de legalitate și de înnoire în Spitalul de Pneumoftiziologie Sibiu. Apoi, nu arareori, vă văd in strana bisericii cum atât de smerit vă adăugați cântăreților de octoih, citind cu voce tare din psalmi sau din apostolul zilei, fără a simți prin aceasta o înjosire, o slăbire a demnității sau a rangului profesional. Și, deși, precum mă cunoașteți nu sunt un obedient, precum un angajat de duzină gata să-și lingușească ”șeful”, mai ieri având demnitatea de a nu mai continua colaborarea cu un anumit ”sef” dintr-o altă instituție sibiană, de unde m-am retras cu consecințele sufletești de rigoare, mă  văd totuși topit de emoție când luați apărarea preoților, a bisericii a comunităților creștine și a dreptului nostru de a crede că Dumnezeu lucrează în spitale și nu e plecat în nicio vacanță...

DRAGĂ CRISTIAN ROMAN

  Pentru al doilea an consecutiv ați avut modestia de a mă însoți prin Spital la Bobotează. Am fost onorat ca managerul spitalului să-mi deschidă ușile medicilor și ale pacienților, considerând că așa trebuie așteptat, acompaniat și promovată ideea de ”preot în spital”, iar gestul dumneavoastră a trezit respectul tuturor angajaților față de funcția sacerdotală pe care o reprezint. O atitudine care provine nu numai din ilustra educație creștinească primită în casa părinților sau dintr-un freamăt sincer al credinței în Iisus Hristos, ci mai ales din modul firesc în care trebuie să protejăm și să susținem cea mai veche instituție de pe pământ, aceea a preoției.

Dragă Cristian Roman

  Sincer să fiu, m-am temut la un moment dat că o să vă pierdem din spital, și cine știe ce viitor sumbru și necomunicativ ne așteaptă pe noi angajații acestei instituții pe care ați înnoit-o sublim.. Atât pe preoții bisericuței de lemn, cât și pe obștea enoriașilor, care de două decenii sprijină cu ”forța” rugăciunilor procesul de însănătoșire al bolnavilor. Sunteți un om foarte iubit în Sibiu. Eu aș spune că sunteți printre primii trei politicieni populari, evident, după domnul președinte și probabil, un ”altul”, sincer, necunoscut mie, care vă bucurați de o simpatie generală. Și aceasta pentru că ați știut să coborâți ”în iarbă”, adică în mijlocul oamenilor simpli, fără a afișa ideea de ”vedetă”. Să nu uităm că ați fost Prefect al județului, deci faceți parte din istoria eternă a acestui județ. Dar titlurile nu v-au modificat sufletul și caracterul. Și de aceea oamenii vă iubesc. La proteste ați fost printre cei dintâi și mai ales consecvent în idealurile de luptă socială. La evenimentele orașului vă adăugați cu bucurie și nu adeseori vă citesc admirațiile pe care le aveți față de evenimentele culturale și educative ale orașului. La sărbătorile bisericești sunteți acolo unde este hramul, și nu din falsă evlavie sau snobism primar, ci din pura convingere, că harul Duhului Sfânt se coboară cu putere în astfel de locuri, energie pe care mai apoi reușiți să o duceți și colaboratorilor dumneavoastră. La Cenaclul Lumină Lină nu mai vorbesc, ba chiar mărturisesc că sunteți un adevărat ”impresar”, promovând la modul cel mai concret acest spectacol plin de demnitate românească.

De aceea, m-am rugat lui Dumnezeu să rămâneți lângă noi. Și poate această rugăciune este puțin egoistă, mai ales că în mod normal locul dumneavoastră firesc este undeva mai sus, într-un context politic care are nevoie de astfel de oameni integri. Sunt uimit că politicul încă își permite luxul de a nu apela la Cristian Roman mai mult, sau poate cine știe,  că se așteaptă vremuri mai grele pentru țară, când numai astfel de oameni puternici pot salva ce au compromis alții. Și mai ales , poate că locul dumneavoastră de acum este îngăduit de Dumnezeu, care vă protejează de jungla politică nesinceră, în care azi ești pe cai mari, iar mâine poți fi repudiat ca și cum nu ai făcut nimic... O pronie divină, sensibilă și plină de iubire, vă lasă încă ”în iarbă”, alături de noi cei ce vă iubim sincer, curat și dezinteresat.

Dragă Cristian Roman

  Să nu mă judecați pentru această scrisoare. Vă rog să o lăsați să existe, pentru ca să simt și eu puterea de a fi recunoscător Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile ce au venit în viața mea. Am scris-o sincer, asumându-mi toți prietenii și dușmanii dumneavoastră. Și nu sunt laș să o resetez. Și dumneavoastră și eu avem oameni care ne invidiază, care stau plictisiți în fața unui computer și aleargă pe la ”mai marii zilei” să ne prezinte ca fiind oameni însetați de publicitate. Și sunt oameni care poate chiar au făcut câte ceva în viață, au scris cărți, sau au ținut în mână o prescură la Sfânta Liturghie, dar care din păcate nu au deprins miezul iubirii creștine. Sunt oameni pe care trebuie să-i luăm ca atare, numai gândindu-ne la propriile păcate și considerându-ne cei dintâi păcătoși. Iar faptul că noi îndrăznim să ieșim public, din drag de Biserică și de neamul românesc, strigându-ne idealurile și luptând în felul nostru pentru a adevăr, este de fapt o cale prin care dorim să facem efectiv ceva  pentru acest popor, atâta vreme cât încă mai avem sănătate și un dram de conștiință.
Cândva mi-ați spus că tot ce faceți, lupta domniei voastre, este pentru ca, copiii dumneavoastră( fetele minunate pe care le aveți) să nu sufere, ci să găsească o Românie curată, morală și plină de dreptate. Vă cred și vă iubesc. Când un astfel de țel te înaripează este și păcat să nu zbori. Mai ales că Dumnezeu este cu tine și te dorește așa...

BOLNAV AM FOST ȘI M-AȚI CERCETAT SAU CUM PUTEM SĂ IERTĂM IUBIND!

Când privesc spre fotografiile ”marca Milano”, mă încearcă un cald sentiment de emoție și de sfântă amintire.. Mă uit ușor spre cer și încerc să înțeleg cum se poate naște o astfel de emulație.  Cum pot exista astfel de semeni, atât de frumoși așa cum sunt colegii mei. Oameni până mai ieri diferiți, necunoscuți între ei, stau acum uniți într-o unitate de zâmbet și de cântec plină de lumină.

M-a întrebat odată un jurnalist sibian: ”Cum ați reușit să uniți aceste suflete?”. Și am răspuns spontan că ”poate acesta este darul meu cel mare, moștenit de la tata”. Tata, un om afabil, altruist, diplomat și plin de comunicare sufletească.

Mărturisesc că cele două săptămâni ”prin spitale” cu tata, m-au făcut să înțeleg și mai bine ce înseamnă să fi un om BUN. Ce înseamnă să te resemnezi în fața rănilor.  Și mai ales ce înseamnă să te lupți și să biruiești boala. Sau cum poți să atingi sfințenia iertând ingratitudinea omenească.

Mă gândeam odată, mai înainte de a fi tata bolnav, că la cât de mult bine a făcut tata, la câți oameni a ajutat, la câți bolnavi a vizitat la spitale, la câți de mulți teologi a susținut spre a primi parohii (și prin asta o pâine mai albă), la câte danii sociale a lăsat, la cât de multe dosare de construcții și renovări de biserici a rezolvat cu talentul său de a fi un bun manager, dacă, Doamne ferește, s-ar întâmpla să ajungă pe un pat de spital o să fie ambuteiaj la ușa salonului, cu vizitatori dornici să împlinească cuvântul Scripturii, care spune: ”Bolnav am fost și m-ați cercetat”... 

Din nefericire, îmbolnăvindu-se lucrurile nu au stat ca și în Sfânta Scriptură. Precum în Evanghelia celor ”chemați”, mai toți, mai puțin familia, au avut de lucru. Unii cu mașini stricate, alții doborâți de probleme mai importante, alții dorind să nu-l ”deranjeze”, iar alții nici măcar gândindu-se că ar putea face un astfel de drum...Și tata a iertat. Și eu am înțeles că este o mare virtute să lași lucrurile așa cum sunt, ca să nu ”forțezi” inima unor oameni, care fac cum știu și precum le este educația. Că binele și recunoștința sunt întotdeauna surori vitrege. .. Și m-am bucurat, că după o scurtă supărare, ”Cum, chiar nimeni nu a găsit de cuviință să dea o fugă la Spital?”- mai apoi eu însumi m-am căit, m-am uitat la propriile păcate, am coborât ștacheta recunoștinței și am iertat la rândul meu din suflet...

În aceste zile în care se vorbește foarte mult despre moartea Cristinei Țopescu, atingându-se inevitabil subiectul ”singurătate”, sfatul cel bun este să nu vă îmbolnăviți și să aveți grijă de sănătate, pentru că Doamne ferește, ajungând într-un spital să constatați cât de puțin prieteni aveți. 

De aceea, timpul nu e niciodată prea târziu. De aceea, revăzând aceste fotografii dela Milano, mă simt mai tânăr decât tata și la fel de înțelept ca dânsul. Mă simt bun cu oameni dragi alături, într-o emulație unică și de neegalat: Cenaclul Lumină Lină!

PĂRINTELE CĂTĂLIN

P.S. Dumnezeu a lucrat și tata este foarte bine. Familia, viața și iubirea merg mai departe...

CE M-A ÎNVĂȚAT TATĂL MEU...

Tata m-a învățat să iubesc. 

Tata m-a învățat când cineva este bolnav să mă duc la el în spital și să-i spun două vorbe de îmbărbătare. dar mai ales să fiu acolo...

Tata m-a învățat să comunic, să iau inițiativa convorbiilor și să mă preocup mereu de cei ce sunt apropiații mei...

Tata m-a învîțat să nu fiu un om ”închis”, ”ascuns”, ”deranjat de aproapele”, ci să fiu fiu de fiecare dată aproape de o onomastică, de o zi de naștere a semenului meu...

Tata m-a învățat să nu plec de ”acasă”, când prietenii se anunță la ușa mea.

Tata m-a învățat să nu mă plâng că pâinea e mică și neagră, ci să să o împart cu dragoste tuturora...

Tata m-a învățat să fiu OM cu alții și mai ales recunoscător.

Tata m-a învățat să nu fiu ipocrit și să reziolv recunoștina doar cu un simplu”MULȚUMESC”, ci să întorc binele tot laf el...

Tata m-a învățat să nu fac calculul banilor când e să |”bat” kilometrii pentru a ajunge la patul de suferință al prietenilor mei.

Tata m-a învățat că orice prlej de a fi lângă apropaele să nu îl ratez pe mortiv de oboseală...

Tata m-a învățat să vorbesc frumos și să fiu politicos cu fiecare...

Tata m-a învățat să iau întotdeauna inițiativa. Să nu aștept ca oamenii apropiați mie să se unească de la sine, ci să-i adun eu într-o familie. Așa am ajuns să adun credincioși în grupuri compacte, prieteni în comunități puternice etc.

Tata m-a învățat să nu fiu un zgârcit și să nu-mi calculez banii din portofel atunci când pot face un om fericit.

Tata m-a învățat că lumea nu va fi niciodată ca mine, că eu sunt un om fericit și mai ales că nu mă închid în prejudecăți... Să nu fac calcule și să nu consider niciodată că am fcut prea mult...

Tata m-a învățat să duc un proiect până la capăt.

Tata m-a învățat să nu mă plâng niciodată de sănătate și să nu fiu un om labil.

Tata m-a învățat să nu-mi ”ameninț” binefăcătorii, sefii și proetenii cu ”părăsirea grupului”, a ”serviciului”, a ”misiunii”. 

Tata m-a învățat să nu am vârstă și să nu mă plâng de boli inventate.

Tata m-a învățat să fiu vesel, credincios și să merg spiritual pe o singură linie...

Tata m-a învățat să fiu altruist și sincer.

Tata e tat și altul ca el nu există.

Din învățăturile tatălui meu am luat și eu partea care mi se cuvine. Și am dat-o și altora. Ei știu cel mai bine cine este TATA și cine sunt eu. 

Părintele Cătălin

CE FRUMOASĂ ESTE ORTODOXA MEA!

-Avem necazuri Părinte. De ce?

Părintele: - Vă rog să nu scrieți așa, că Dumnezeu ne ceartă. Am auzit de prea multe ori această lozincă și nu este așa. Dumnezeu nu ne ceartă, dar nu ne poate ajuta  mai mult.

-Eu sunt un om care nu merge duminica la Biserică? Explicați ce pierd?

Părintele:-De ce nu mergeți?

- Păi nu știu, am făcut  școală înainte de 1989 și noi duminica mergeam la fotbal cu colegii, apoi la o bere. După Revoluție am devenit jurnalist, dar ne-am obișnuit cu familia duminică dimineața să stăm ”liniștiți” la o cafea, să ne trezim mai greu, să mergem la magazine. Și deși am avut multe încercări în viață, parcă tot nu ne-am ”trezit”. obișnuințele sunt puternice. 

- Dragă domnule. Știți care este marea mâhnire a lui Dumnezeu, repet, fără a fi supărat neapărat pe cineva. Că a vorbit mult și nu n-e explicat. Acum te întreb așa sincer, ca și cum eu aș fi redactor la postul dumneavoastră de radio, oare chiar nu știm teoretic tot ce se întâmplă la Sfânta Liturghie?

- Știm părinte, dar de ce nu putem?

- Pentru că nu suntem hotărâți pentru Împărăția cerurilor. Ne-am obișnuit cu o viață banală. Simplă. Fără prea multe complicații duhovnicești. Ne-am obișnuit cu tabieturile noastre minore, exact când Hristos vine pe pământ. Când? La Sfânta Liturghie...

- Vine?

- Vine! În Împărtășanie este chiar El. Dar nu te obligă să îl vezi. nu te obligă să crezi. Te lasă să alegi cu inima. Te lasă să vadă ce faci. care este aportul tău. Care este lucrarea ta. Crezi cu adevărat sau te blochezi în raționalisme intelectuale.

- Interesant...

- Hai să-ți spun ceva. Noi acum înregistrăm pe reportofon interviul.Marți seara am vorbit la T.V.Trinitas. Cineva mi-a spus ieri la Biserică: ”Părinte. am citit anunțul pe net că sunteți la Trinitas. În mod normal și numai pentru că vă respect și îmi sunteți pe deasupra duhovnic ar fi trebuit să mă bucur că veți fi acolo. Să aștept cu interes emisiunea.Dar mi-a fost teamă să privesc. Spuneți uneori adevăruri care ne dor. Și eu nu prea vreau să-mi schimb ”obișnuințele”. Mi-e teamă să fiu mai sfânt, mai bun, sau cum să spun. Acopăr puiul de șarpe din sufletul meu de ani. Și când i-au o hotărâre să nu mai duc o viață fără Biserică, imediat mă schimb și revin la banal. Îmi place de dumneavoastră mai mult când ne acoperiți mediocritatea în credință, ceea ce nu prea faceți. Și alteori chiar vă judec că nu sunteți mai lumesc. Și vă ascult de mult, dar tot timpul mai găsesc un motiv să nu vă iau în serios. De fapt, nu pe sfinția voastră nu vă ascult, ci pe Dumnezeu. de asta sunt sigur... Din păcate”...

- Deci, ce pierdem?

- Harul. Smeritul har care nu se vede. Și de aceea ne îmbolnăvim. În primul rând psihic. Trăim la nivel de consumatori. Cinci zile stăm opt la muncă, tragem de timp cumva pe bani. Apoi ne mai facem de lucru la câte o recreație socială. Mai dăm de o aniversare, de o nuntă și uite așa trece vremea noastră. Când puteam să fim prin de energii. 

- Mă bucur că nu ne acuzați și vorbiți atât de blând.

- Păi nu vreau să se creadă că dacă ridic un deget în sus și acuz, gata sunt un lider de morală. Eu vreau să vă fac dor de lucruri mari și veșnice. de exemplu, acum e Post. V-ați Cuminecat? Ați fost la duhovnic/ Care este diferența între Crăciunul de anul acesta și cel de anul trecut. Cu ce ați evoluat. oare trebuie să vină budiștii ca să vă pună la yoga și să credeți că aveți o altă viață spirituală. Stați în ORTODOXIE de ani de zile și nu sesizați perfecțiunile ei? Este atât de complexă...Eu nu fac morală. Eu spun doar atât: ”Nici nu știți ce pierdeți!”...

dialog între PĂRINTELE CĂTĂLIN DUMITREAN și jurnalistul Mircea Nicoară.

HAI SĂ ÎNCEPEM COLINDUL...TIMPUL TRECE...CE DOR ÎMI ESTE DE COLIND!

BRADUL DE ALTĂDATĂ...

Ce dor îmi este de colind. Nu de colindul de acum, ci de acela de altădată. Astăzi parcă am un sentiment de stinghereală în fața colindelor. Nu știu dacă simțiți la fel dar nimic nu mai este ca altădată, pentru că noi am vrut așa... Nici n-am simțit  cum ne ”fură” valul și introducem banalitatea în sărăbătorile noastre... Of... Vine.. Iar... Crăciunul nostru... Al nostru... Hai să o luăm de la capăt... Și uite că acum avem dreptul iarăși de a colinda, dar ce să spun, parcă și eu foarte greu mă mobilizez. Și nu știu ce ”duh” mă ține să nu mă bucur, să nu profit de timpul sfânt care se scurge în clepsidra vieții mele și să încep a colinda tare prin casă. Ce-o fi cu mine? Ce-o fi cu noi?

Îmi caut emoțiile vechi și le găsesc puternice în bradul copilăriei. Acele ”instalații” cu 12 beculețe și starter parcă ne aduceau tot Cerul peste noi. Și Moșul cel din ”Orășelul Copiiilor”, cu toată rebotezarea sa laică de ”Moș Gerilă” era mult mai sacru ca ”moșii Alsacieni” de astăzi. Era simplu și poate naiv în desen, ar spune ”complicații” zilei de azi. Dar îl prefer... Și, mai am o rugăminte, dacă cumva se va strecura cumva vreun om-cititor mai luminat la minte, și anume să nu mă considerați nostalgic de dragul ”nostalgiei”. Nu am depresii, nu am sentimentalisme ieftine. Eu sunt nostalgic doar în fața purității. Și am o coardă a sufletului hipersensibilă care simte ipocrizia. De aceea nu mă doare când cineva mă consideră ”vechi”. Eu sunt vechi când alții devin ipocriți. Ca dovadă lumea banală pe care au creat-o și în care ei continuă să creadă...

Mă dor ochii...rău mă dor ochii, dar nu de vederea stelelor, ci a beculețelor cu laser care nu mai spun nimic. Sunt parcă, să mă iertați, lumini de diskotecă din spenluncile orientale. Ce să priceapă ”puii” noștri, când mama și tata merg în Orășelele de astăzi? Ce emoții să crească în acești copii, care de mici sunt duși în ”cârciumi”, of modă nouă și deprimantă, iar apoi abandonați cu un telefon în mână. Ca să nu ”încurce” programul de relaxare al adulților... Da, au telefoane, au jocuri sinistre, în care oamenii mor și se împușcă, dar nu mai au suflet. Bieții copii... Bietul Moș Crăciun, o emoție de trei minute, atât cât desfac darul și constată că în amabalaj nu este ultimul Samsung...

FRAȚI COLEGI DE CENACLU...

Am rugat pe Ștefan să posteze acest text al meu. L-am scris azi la birou, repejor și l-am lăsat pe ecran. M-am gândit că vin colindele și aș vrea să ne remontăm emoția de a colinda ca odinioară. Vin și câteva concerte. În principiu nu sunt multe. Vreo trei-patru apoi totul trece. Va trebui să mai așteptăm un an... Și apoi iarăși va trece anul, ca și viața și noi vom trăi din trecut... Ca niște oameni ce și-au epuizat destinul...

Da, eu nu cred în destin. Sau cel puțin știu că noi împreună cu Dumnezeu putem reinventa totul. Colindul, bucuria de a cânta, bradul de altădată, iubirea, sărbătorile adevărate... Vă rog să nu vă lăsați copleșiți de ”veac”. Șansa creștinului este  aceea ca să iasă din banal în fiecare zi. Știți cum? Fiind CREȘTINI! Cu fiecare LITURGHIE ÎNCEPE O NOUĂ VIAȚĂ...  Cu fiecare colind îl naștem pe Iisus în noi. Cu fiecare oportunitate de a colinda reaprindem inimi.

Voi iubiților nu sunteți ca alții. Dumnezeu v-a dat mult. Și acum ne trimite la oameni. Pentru că avem ce duce. Avem cu ce... Nu la ”lume”, nu în ”cârciumi” ca să mai ”aruncăm” un colind între blide. Of, ce trist, pentru că asistăm și la acest amestec ieftin de sacru și profan, pentru cine colindă în restaurante și nu înțelege că atunci când colinzi de fapt te rogi și Duhul Sfânt coboră în tine... Nu merge... Nu se poate așa...
Deci, să revin dragi colegi, căci despre voi era vorba... Vă trimite Dumnezeu la ultimii creștini autentici și la ultimii români. Și poate vom mai colinda încă zece sau douăzeci de ani. Prețuiți această șansă. Fiți tari și bucrați-vă de ea. Nu tăceți! Nu aruncați colindul la oricine vă cheamă ”la un cântec”... Fiți calzi cu oamenii și demni cu tezaurul sacru. Nu-l livrați pe 3 lei...  Începeți de azi să fredonați colindele. Repetiții pe suflet... Dați-vă drumul la iubire și la cântec... Mi-e dor să vă aud... Timpul trece. Acum este ziua noastră...
PĂRINTELE CĂTĂLIN
Din când în când mai scriu câte o scrisoare. Cum sunt și rândurile de mai sus; de drag, de pace, de iubire, de Hristos.