A fi misionar nu este deloc ușor. Misionarul este un omî n exclusivitate dedicat cauzei, un soldat care-și perfecționează ”din mers” lupta și apoi se năpustește pe obiectiv, precum glonțul în țintă. Mereu este în el loc de mai bine. Și de aceea misionarul e un om așezat, care știe că reușita îi depinde de o ierarhie de un program, de un comandant și în primul rând de Dumnezeu...Mă gândeam în această seară, destul de emoționat, oare ce aș putea scrie frumos despre domnul Sorin Popa, colegul meu din Cenaclul |Lumină Lină, pe care-l iubesc cu nonșalanță și cu bucuria firească de a ști că mă bazez foarte mult pe prietenia sa și mai ales pe aportul său la orice solicitare misionară. Mai ales că, doresc să aștern câteva gânduri sincere, fără a-l flata exagerat de mult, sau fără a-i subestima claitățile. Și de aceea am să încerc să fac lucrul acesta în două sau trei fraze, bucurându-mă fresc dacă prietenii cenaclului vor avea răbdarea și cumințenia ca să citească până la capăt acest material. De dragul lui Sorin, de dragul meu, de dragul lui Hristos...
În primul rând, două cuvinte îl caracterizează excelent pe Sorin Popa: Onestitate și Prietenie.
Ne știm de mulți ani. A venit în Cenaclul simplu, fără ifose, prietenos, smerit și profund
Sorin Popa a avut marele merit de a evita depresia ”drumului lung” cu Cenaclul Lumină Lină. Ar fi putut să se plictisească de mine, de lacrimile noastre, de bucuria noastră, de dorurile noastre și chiar de Dumnezeu... Cu alte cuvinte nu s-a plictisit nici de misiune, nici de propriile cântece interpretate, nici de anii care au trecut frumos ca un fulger peste noi. A admis că Cenaclul este scena sa cea mai profundă și așa a rămas să-i slujească lui Dumnezeu. Om cumpătat la vorbă, dar și la toate, Sorin Popa nu s-a supărat nciodată de locul care i s-a prescris în fiecare spectacol, de microfonul care a mers sau a înghețat uneori, ba mai mult a simțit că este onorat să fie prezent pe această scenă, uneori fugind din spital unde era internat, alteori riscânduț-și chiar și serviciul prin plecarea la concertele naționale. A pus mai înainte onoarea de a fi om...
Cred că Sorin Popa face tot ceea ce face mai ales pentru că nu este un om frustrat. Oamenii frustrați, care socotesc mereu că viața trebuia să le ofere și altă glorie, au mai tot timpul că sunt pe ”cai negri” și că este loc de mai bine. Ei devin agitați, oscilanți, nesiguri și chiar capabili de susrprize nebănuit de ciudate. Sorin însă este un om care a investit în prietenia cu mine, și cu Cenaclul, foarte multă pasiune. Mereu punctula la ”întâlnirea cu istoria”, a făcut tot ceea ce este omenește posibil ca să fie un gentilom. Într-o vreme în care, unii chiar din pruncie, folosesc diferite mărci, doar spre a-și face reclame pentru interese plinde slavă deșartă și de c enu chiar pecuniare, punând mai mult suflet în investițiile lor personale, decât în unitatea grupului, Sorin Popa arată ce înseamnă buna crșetere și mai ales măsura de a fi un domn. Pentru că, aceasta am învățat-o de la tatăl meu, onoarea de a nu uita de unde a-i plecat este mai amre decât circumstanțele mmomentane ale vieții, servici, familie sau obligații ieftine.
A fi cenaclist înseamnă a nu te mai bucra de lucruri ieftine. Cenaclistul a ieșit dintr-o anumită lume a păcatului, el nu mai cântă ”la un pahar” pentru că știe că așa î-i poat e supăra pe Dumenzeu, dulcegărind inimile pătate ale unor oameni care nu au nimic cu Cerul. Cenaclistul este omul curajului și al sobrietății, un fel de lord al Duhului Sfânt, punând mai presut de toate pe Dumnezeu și morala creștină. Cenaclistul nu are extreme, el nu trece de la ”Biserică”, la ”manele” și nu se face una cu păgânisumul. În biserică se roagă, cântă și face cunoscut pe Dumnezeu. În săli rostește cu demnitatea povestea neamului și atrage atenția că mereu este loc de mai multă pace între oameni. Iar personificarea unui astfel de cinstit personaj îmi pare a fi chiar Sorin Popa, cel care alături de alți colegi minunați, face istorie alături de preoți și de sfinții de pe icoane. Adimit că nu este ușor ca să ai companie pe oamenii lui Dumnezeu, dar este mai sigur și mai etern să fi colegul celor pe care Dumnezeu i-a ales ca să vestească nemurirea, decât să te bucuri de palmele ipocrite ale celor care azi te cunosc la un ”șlagăr” și mâine te uită ”la greu|”...
Vă mătrurisesc că ideea acestor rânduri mi-a venit aseară, după ce Părintele Doru Gheaja mi-a spus că pe la orele amiezii, ieri după Sfânta Liturghie, când mă retrăsesem obosit, după concertul de la Bicazul Românesc ca să ațipesc 30 de minute, l-a trimis pe domnul Sorin la mine în cameră ca să-mi ceară cheia de la mașină, fiinde nevoie ca să așeze bagajele de drum. Sorin Popa a vbătut sfios la ușă, a intrat ușor, a observat că dorm și s-a retras pe vârfuri ca să nu-mi tulbure somnul profund, mai ales că mă aștepta un alt parcurs de sute de kilometrii, spunându-i Părintelui Doru că trebuie să mai așteptăm puțin deoarece ”Părintele nostru doarme””... Acest fapt l-a impresiona profund pe Părintele Doru, care mi-a spus pe mașină, la întoarcere, următoarele vorbe. ”Un altul ar fi cerut cheile cu voce tare, dar se vede treabă că mult te mai iubește domnul Sprin”. Sentiment reciproc și plin de duioșie. Și ca să mă sit și mai răsfățat, pe calea d eîntoarcere din Moldova la Alba Iuila, mai tot timpul, un alt mare român, Părintlee Doru făcea eforturi superbe de a-mi spune că va rămâne mereu alături d emine indiferent de circumstnațele timpului. La fel și Nelu Ivan, jumătatea mea de suflet, care-l suna pe părintele ca să mă întrebe dacă sunt bine, dacă nu am obosit și am nevoie de ceva... Frumos....Ce să mai spun, totul are un sens și mă bucur că este așa.
Ca o concluzie: Sorin Popa nu poate trece peste somnul, idelaul, misiunea și inima mea.... Bunului simț și creștinismul din dânsul au învins din nou...
Părintele
