SCRISOARE PENTRU UN PRIETEN BUN-CRISTIAN ROMAN

Dragă Cristian Roman
După ce ieri am scris despre singurătate, astăzi îmi vindec rănile adăugând câteva rânduri

despre prietenie. Și o fac într-un moment de cumpănă emoțională când închei o colaborare de aproape două decenii cu o instituție socială în care am pus suflet, energie, timp și divinitate... O fac mai ales pentru că acum îmi văd prietenia cu domnia ta ca pe un talant pe care aș vrea să-l înmulțesc. 
Nu știu ce m-a determinat să apăs aceste taste de calculator, la biroul Trinitas, dar simt o mare liniște vorbindu-ți și mărturisindu-ți tot ceea ce am pe suflet. Am mai scris despre dumneavoastră într-un context apăsat din punct de vedere politic, dacă vă amintiți atunci cu ”referendumul” pentru familie,”sedus” de faptul că am văzut un Cristian Roman desprins de ideea de lașitate, bun român și bun creștin gata să-și mărturisească liber credința și apartenența la doctrina ortodoxiei. Un gest pe care nu-l voi uita niciodată și care m-a convins definitiv asupra frumosului caracter pe care îl aveți.

Ce m-a determinat acum să scriu? Nu știu exact, dar de fiecare dată când ne întâlnim mărturisesc că am ceva de învățat din felul în care liber și plin de entuziasm vă manifestați, vorbiți și credeți în renașterea poporului românesc. Vă văd la spital, în biroul unde aveți o ușă larg deschisă spre Sfânta Biserică și vă ascult atunci când plin de

pasiune le povestiți colegilor de spital despre corectitudine, nevoia de legalitate și de înnoire în Spitalul de Pneumoftiziologie Sibiu. Apoi, nu arareori, vă văd in strana bisericii cum atât de smerit vă adăugați cântăreților de octoih, citind cu voce tare din psalmi sau din apostolul zilei, fără a simți prin aceasta o înjosire, o slăbire a demnității sau a rangului profesional. Și, deși, precum mă cunoașteți nu sunt un obedient, precum un angajat de duzină gata să-și lingușească ”șeful”, mai ieri având demnitatea de a nu mai continua colaborarea cu un anumit ”sef” dintr-o altă instituție sibiană, de unde m-am retras cu consecințele sufletești de rigoare, mă  văd totuși topit de emoție când luați apărarea preoților, a bisericii a comunităților creștine și a dreptului nostru de a crede că Dumnezeu lucrează în spitale și nu e plecat în nicio vacanță...

DRAGĂ CRISTIAN ROMAN

  Pentru al doilea an consecutiv ați avut modestia de a mă însoți prin Spital la Bobotează. Am fost onorat ca managerul spitalului să-mi deschidă ușile medicilor și ale pacienților, considerând că așa trebuie așteptat, acompaniat și promovată ideea de ”preot în spital”, iar gestul dumneavoastră a trezit respectul tuturor angajaților față de funcția sacerdotală pe care o reprezint. O atitudine care provine nu numai din ilustra educație creștinească primită în casa părinților sau dintr-un freamăt sincer al credinței în Iisus Hristos, ci mai ales din modul firesc în care trebuie să protejăm și să susținem cea mai veche instituție de pe pământ, aceea a preoției.

Dragă Cristian Roman

  Sincer să fiu, m-am temut la un moment dat că o să vă pierdem din spital, și cine știe ce viitor sumbru și necomunicativ ne așteaptă pe noi angajații acestei instituții pe care ați înnoit-o sublim.. Atât pe preoții bisericuței de lemn, cât și pe obștea enoriașilor, care de două decenii sprijină cu ”forța” rugăciunilor procesul de însănătoșire al bolnavilor. Sunteți un om foarte iubit în Sibiu. Eu aș spune că sunteți printre primii trei politicieni populari, evident, după domnul președinte și probabil, un ”altul”, sincer, necunoscut mie, care vă bucurați de o simpatie generală. Și aceasta pentru că ați știut să coborâți ”în iarbă”, adică în mijlocul oamenilor simpli, fără a afișa ideea de ”vedetă”. Să nu uităm că ați fost Prefect al județului, deci faceți parte din istoria eternă a acestui județ. Dar titlurile nu v-au modificat sufletul și caracterul. Și de aceea oamenii vă iubesc. La proteste ați fost printre cei dintâi și mai ales consecvent în idealurile de luptă socială. La evenimentele orașului vă adăugați cu bucurie și nu adeseori vă citesc admirațiile pe care le aveți față de evenimentele culturale și educative ale orașului. La sărbătorile bisericești sunteți acolo unde este hramul, și nu din falsă evlavie sau snobism primar, ci din pura convingere, că harul Duhului Sfânt se coboară cu putere în astfel de locuri, energie pe care mai apoi reușiți să o duceți și colaboratorilor dumneavoastră. La Cenaclul Lumină Lină nu mai vorbesc, ba chiar mărturisesc că sunteți un adevărat ”impresar”, promovând la modul cel mai concret acest spectacol plin de demnitate românească.

De aceea, m-am rugat lui Dumnezeu să rămâneți lângă noi. Și poate această rugăciune este puțin egoistă, mai ales că în mod normal locul dumneavoastră firesc este undeva mai sus, într-un context politic care are nevoie de astfel de oameni integri. Sunt uimit că politicul încă își permite luxul de a nu apela la Cristian Roman mai mult, sau poate cine știe,  că se așteaptă vremuri mai grele pentru țară, când numai astfel de oameni puternici pot salva ce au compromis alții. Și mai ales , poate că locul dumneavoastră de acum este îngăduit de Dumnezeu, care vă protejează de jungla politică nesinceră, în care azi ești pe cai mari, iar mâine poți fi repudiat ca și cum nu ai făcut nimic... O pronie divină, sensibilă și plină de iubire, vă lasă încă ”în iarbă”, alături de noi cei ce vă iubim sincer, curat și dezinteresat.

Dragă Cristian Roman

  Să nu mă judecați pentru această scrisoare. Vă rog să o lăsați să existe, pentru ca să simt și eu puterea de a fi recunoscător Bunului Dumnezeu pentru toate binefacerile ce au venit în viața mea. Am scris-o sincer, asumându-mi toți prietenii și dușmanii dumneavoastră. Și nu sunt laș să o resetez. Și dumneavoastră și eu avem oameni care ne invidiază, care stau plictisiți în fața unui computer și aleargă pe la ”mai marii zilei” să ne prezinte ca fiind oameni însetați de publicitate. Și sunt oameni care poate chiar au făcut câte ceva în viață, au scris cărți, sau au ținut în mână o prescură la Sfânta Liturghie, dar care din păcate nu au deprins miezul iubirii creștine. Sunt oameni pe care trebuie să-i luăm ca atare, numai gândindu-ne la propriile păcate și considerându-ne cei dintâi păcătoși. Iar faptul că noi îndrăznim să ieșim public, din drag de Biserică și de neamul românesc, strigându-ne idealurile și luptând în felul nostru pentru a adevăr, este de fapt o cale prin care dorim să facem efectiv ceva  pentru acest popor, atâta vreme cât încă mai avem sănătate și un dram de conștiință.
Cândva mi-ați spus că tot ce faceți, lupta domniei voastre, este pentru ca, copiii dumneavoastră( fetele minunate pe care le aveți) să nu sufere, ci să găsească o Românie curată, morală și plină de dreptate. Vă cred și vă iubesc. Când un astfel de țel te înaripează este și păcat să nu zbori. Mai ales că Dumnezeu este cu tine și te dorește așa...