HAI SĂ ÎNCEPEM COLINDUL...TIMPUL TRECE...CE DOR ÎMI ESTE DE COLIND!

BRADUL DE ALTĂDATĂ...

Ce dor îmi este de colind. Nu de colindul de acum, ci de acela de altădată. Astăzi parcă am un sentiment de stinghereală în fața colindelor. Nu știu dacă simțiți la fel dar nimic nu mai este ca altădată, pentru că noi am vrut așa... Nici n-am simțit  cum ne ”fură” valul și introducem banalitatea în sărăbătorile noastre... Of... Vine.. Iar... Crăciunul nostru... Al nostru... Hai să o luăm de la capăt... Și uite că acum avem dreptul iarăși de a colinda, dar ce să spun, parcă și eu foarte greu mă mobilizez. Și nu știu ce ”duh” mă ține să nu mă bucur, să nu profit de timpul sfânt care se scurge în clepsidra vieții mele și să încep a colinda tare prin casă. Ce-o fi cu mine? Ce-o fi cu noi?

Îmi caut emoțiile vechi și le găsesc puternice în bradul copilăriei. Acele ”instalații” cu 12 beculețe și starter parcă ne aduceau tot Cerul peste noi. Și Moșul cel din ”Orășelul Copiiilor”, cu toată rebotezarea sa laică de ”Moș Gerilă” era mult mai sacru ca ”moșii Alsacieni” de astăzi. Era simplu și poate naiv în desen, ar spune ”complicații” zilei de azi. Dar îl prefer... Și, mai am o rugăminte, dacă cumva se va strecura cumva vreun om-cititor mai luminat la minte, și anume să nu mă considerați nostalgic de dragul ”nostalgiei”. Nu am depresii, nu am sentimentalisme ieftine. Eu sunt nostalgic doar în fața purității. Și am o coardă a sufletului hipersensibilă care simte ipocrizia. De aceea nu mă doare când cineva mă consideră ”vechi”. Eu sunt vechi când alții devin ipocriți. Ca dovadă lumea banală pe care au creat-o și în care ei continuă să creadă...

Mă dor ochii...rău mă dor ochii, dar nu de vederea stelelor, ci a beculețelor cu laser care nu mai spun nimic. Sunt parcă, să mă iertați, lumini de diskotecă din spenluncile orientale. Ce să priceapă ”puii” noștri, când mama și tata merg în Orășelele de astăzi? Ce emoții să crească în acești copii, care de mici sunt duși în ”cârciumi”, of modă nouă și deprimantă, iar apoi abandonați cu un telefon în mână. Ca să nu ”încurce” programul de relaxare al adulților... Da, au telefoane, au jocuri sinistre, în care oamenii mor și se împușcă, dar nu mai au suflet. Bieții copii... Bietul Moș Crăciun, o emoție de trei minute, atât cât desfac darul și constată că în amabalaj nu este ultimul Samsung...

FRAȚI COLEGI DE CENACLU...

Am rugat pe Ștefan să posteze acest text al meu. L-am scris azi la birou, repejor și l-am lăsat pe ecran. M-am gândit că vin colindele și aș vrea să ne remontăm emoția de a colinda ca odinioară. Vin și câteva concerte. În principiu nu sunt multe. Vreo trei-patru apoi totul trece. Va trebui să mai așteptăm un an... Și apoi iarăși va trece anul, ca și viața și noi vom trăi din trecut... Ca niște oameni ce și-au epuizat destinul...

Da, eu nu cred în destin. Sau cel puțin știu că noi împreună cu Dumnezeu putem reinventa totul. Colindul, bucuria de a cânta, bradul de altădată, iubirea, sărbătorile adevărate... Vă rog să nu vă lăsați copleșiți de ”veac”. Șansa creștinului este  aceea ca să iasă din banal în fiecare zi. Știți cum? Fiind CREȘTINI! Cu fiecare LITURGHIE ÎNCEPE O NOUĂ VIAȚĂ...  Cu fiecare colind îl naștem pe Iisus în noi. Cu fiecare oportunitate de a colinda reaprindem inimi.

Voi iubiților nu sunteți ca alții. Dumnezeu v-a dat mult. Și acum ne trimite la oameni. Pentru că avem ce duce. Avem cu ce... Nu la ”lume”, nu în ”cârciumi” ca să mai ”aruncăm” un colind între blide. Of, ce trist, pentru că asistăm și la acest amestec ieftin de sacru și profan, pentru cine colindă în restaurante și nu înțelege că atunci când colinzi de fapt te rogi și Duhul Sfânt coboră în tine... Nu merge... Nu se poate așa...
Deci, să revin dragi colegi, căci despre voi era vorba... Vă trimite Dumnezeu la ultimii creștini autentici și la ultimii români. Și poate vom mai colinda încă zece sau douăzeci de ani. Prețuiți această șansă. Fiți tari și bucrați-vă de ea. Nu tăceți! Nu aruncați colindul la oricine vă cheamă ”la un cântec”... Fiți calzi cu oamenii și demni cu tezaurul sacru. Nu-l livrați pe 3 lei...  Începeți de azi să fredonați colindele. Repetiții pe suflet... Dați-vă drumul la iubire și la cântec... Mi-e dor să vă aud... Timpul trece. Acum este ziua noastră...
PĂRINTELE CĂTĂLIN
Din când în când mai scriu câte o scrisoare. Cum sunt și rândurile de mai sus; de drag, de pace, de iubire, de Hristos.