BOLNAV AM FOST ȘI M-AȚI CERCETAT SAU CUM PUTEM SĂ IERTĂM IUBIND!

Când privesc spre fotografiile ”marca Milano”, mă încearcă un cald sentiment de emoție și de sfântă amintire.. Mă uit ușor spre cer și încerc să înțeleg cum se poate naște o astfel de emulație.  Cum pot exista astfel de semeni, atât de frumoși așa cum sunt colegii mei. Oameni până mai ieri diferiți, necunoscuți între ei, stau acum uniți într-o unitate de zâmbet și de cântec plină de lumină.

M-a întrebat odată un jurnalist sibian: ”Cum ați reușit să uniți aceste suflete?”. Și am răspuns spontan că ”poate acesta este darul meu cel mare, moștenit de la tata”. Tata, un om afabil, altruist, diplomat și plin de comunicare sufletească.

Mărturisesc că cele două săptămâni ”prin spitale” cu tata, m-au făcut să înțeleg și mai bine ce înseamnă să fi un om BUN. Ce înseamnă să te resemnezi în fața rănilor.  Și mai ales ce înseamnă să te lupți și să biruiești boala. Sau cum poți să atingi sfințenia iertând ingratitudinea omenească.

Mă gândeam odată, mai înainte de a fi tata bolnav, că la cât de mult bine a făcut tata, la câți oameni a ajutat, la câți bolnavi a vizitat la spitale, la câți de mulți teologi a susținut spre a primi parohii (și prin asta o pâine mai albă), la câte danii sociale a lăsat, la cât de multe dosare de construcții și renovări de biserici a rezolvat cu talentul său de a fi un bun manager, dacă, Doamne ferește, s-ar întâmpla să ajungă pe un pat de spital o să fie ambuteiaj la ușa salonului, cu vizitatori dornici să împlinească cuvântul Scripturii, care spune: ”Bolnav am fost și m-ați cercetat”... 

Din nefericire, îmbolnăvindu-se lucrurile nu au stat ca și în Sfânta Scriptură. Precum în Evanghelia celor ”chemați”, mai toți, mai puțin familia, au avut de lucru. Unii cu mașini stricate, alții doborâți de probleme mai importante, alții dorind să nu-l ”deranjeze”, iar alții nici măcar gândindu-se că ar putea face un astfel de drum...Și tata a iertat. Și eu am înțeles că este o mare virtute să lași lucrurile așa cum sunt, ca să nu ”forțezi” inima unor oameni, care fac cum știu și precum le este educația. Că binele și recunoștința sunt întotdeauna surori vitrege. .. Și m-am bucurat, că după o scurtă supărare, ”Cum, chiar nimeni nu a găsit de cuviință să dea o fugă la Spital?”- mai apoi eu însumi m-am căit, m-am uitat la propriile păcate, am coborât ștacheta recunoștinței și am iertat la rândul meu din suflet...

În aceste zile în care se vorbește foarte mult despre moartea Cristinei Țopescu, atingându-se inevitabil subiectul ”singurătate”, sfatul cel bun este să nu vă îmbolnăviți și să aveți grijă de sănătate, pentru că Doamne ferește, ajungând într-un spital să constatați cât de puțin prieteni aveți. 

De aceea, timpul nu e niciodată prea târziu. De aceea, revăzând aceste fotografii dela Milano, mă simt mai tânăr decât tata și la fel de înțelept ca dânsul. Mă simt bun cu oameni dragi alături, într-o emulație unică și de neegalat: Cenaclul Lumină Lină!

PĂRINTELE CĂTĂLIN

P.S. Dumnezeu a lucrat și tata este foarte bine. Familia, viața și iubirea merg mai departe...