Dragi prieteni
Mâna unui om vă poate scrie, vă poate strânge propria
dumneavoastră mână, vă poate face semne de bucurie, dar niciodată ea nu va
putea să înlocuiască limbajul sufletului, sau acel mod sincer și esențial prin care uneori
vorbim, chiar și atunci când credem că tăcem.
Zguduit de neputință mă resimt în aceste ultime ceasuri ale
anului. Ceva din vigoarea mea s-a anchilozat și gripa teribilă care mă apasă de
mai bine de două săptămâni, dublată de o tuse imposibil de sâcâietoare, mi-a
estompat mesajele prin care vă obișnuisem, ca să vorbesc timp de mai bine de
patru ani de zile. Mă simt incoerent, mă simt greu și parcă nu mai am forța sugestivă
prin care să vă povestesc visele, dorurile și speranțele mele.Ochii acelor oameni...
Deși nu vreau ca să dramatizez în neputința ce mă apasă,
parcă încep să-i înțeleg din ce în ce mai bine pe cei cărora Cenaclul Lumină
Lină le-a cântat și le-a oferit clipe de speranță creștină, de evlavie
mariologică și uneori chiar de demnitate națională. În pielea lor, a
suferinzilor din această tristă Românie, trebuie ca să intri, pentru ca să-ți
dai seama ce au însemnat clipele de concerte, pe care noi le-am susținut timp de patru ani de zile. În inima și
lacrimile acelor țărani sau orășeni, care se uitau la noi cu mirare, care se
închinau la Icoană, care se ridicau în picioare la auzul cântecelor naționale,
cu admirație, cu speranță și cu profunzime. Ei, marii anonimi ai acestui popor,
în durerile lor, ne înțelegeau dăruirea și apreciau în mod sincer tot ceea ce făceam.
O analiză de folos
Oare ce mesaj ar fi potrivit ca să vă transmit acum la
sfârșit de an? Ce temă de reflexie ar fi sugestivă pentru noi toți? Vă rog să
mă credeți că mi-e atât de greu să scriu câte ceva. Depinde mult în ce stare
sufletească vă aflați acum, așa că orice aș scrie poate fi dăunător sau
progresiv pentru inima voastră.
Hai să luăm o mică temă, de exemplu comparația nedreaptă pe
care am primit-o cu Cenaclul Flacăra și cu Adrian Păunescu. Mi-a venit chiar acum
această idee, pentru că, de multe ori, reluând piese clasice ale patriotismului
român și încercând să le recit într-un mod mai ușor de înțeles de popor, am
fost etichetați ieftin că vrem să reînviem cenaclul de altădată. Ei bine, un
astfel de lucru ne-a făcut rău, pentru că, deși, repet, reactualizam anumite
piese sublime ale poporului român, cântate și în vechiul cenaclu, ideea
noastră a fost aceea de a reînvia patriotismul unui popor care se comportă nedemn
și fără perspectivă în fața mai tuturor popoarelor din lume. 
Cine suntem și ce vrem?
Noi, cenacliștii, poate că, la rândul nostru, plecând
urechea prea ușor la unele glasuri ieftine din popor, nu am înțeles totdeauna
ce minunată chemare avem. Am fost judecat și eu și voi, dar mai ales eu, pentru
că un preot este întotdeauna comparat cu sfinții, cu îngerii și chiar cu Dumnezeu. Și cei care nu-mi cunoscuseră nașterea,
copilăria, visele adolescenței, idealurile patriotice și frământările
maturității, în loc să intre vreme de doar câteva clipe în ochii acelor oameni
și să înlocuiască lacrimile lor cu propriile lacrimi, s-au grăbit, cinic și
rudimentar, să mă considere un epigon al Cenaclului Flacăra, un nostalgic al
ifoselor păunesciene și un apostat al clasei sacerdotale. Ce știau dânșii însă
despre poporul român? Ce făceau ei, în schimb pentru biserica lui Hristos și
pentru neam? Vorbe, vorbe, vorbe.... Și nici măcar nu cred că vreodată în viața
lor au fost martorii direcți ai spectacolelor din vechiul Cenaclu Flacăra, care
în anii 80 a fost o soluție de demnitate pentru un anumit segment de oameni. Deși,
repet, niciodată nu am intenționat să recuperez sau să reînviez pagini de
istorie care nu-mi aparțin, cu atât mai mult cele ale Cenaclului Flacăra. Am
fost mereu eu însumi, au fost trăirile mele, sincere, curate, spontane,
temperamentale și fără echivoc.
Nu sunt o țintă!
Dacă e să mă spovedesc public, să știți că nu mi-e teamă
să-mi recunosc limitele. Slăbiciuni am
avut mereu, dar cred că pentru dumneavoastră și pentru unii semeni, nu acesta vă
este scopul principal al vieții, acela de a demitiza eforturile unui suflet de
a face ceva pentru semeni săi. Deci,
ideea este că oricine ne judecă, sau caută să ne compare cu diferite alte
cenacluri, și-a greșit ținta, luptându-se cu biete mori de vânt. Eu nu sunt o
țintă, nu am atâta forță încât să rezist la justificările celor care nu au
altceva de lucru. Nu sunt o personalitate uriașă sau un erou național, cu care
să merite să-ți măsori bicepșii sprituali. Sunt un simplu preot misionar, care
a făcut foarte puține lucruri în misiunea sa, și dacă a reușit câte ceva
aceasta s-a întâmplat doar datorită prezenței lui Dumnezeu și a Maicii Domnului.
Acest preot, care acum vă scrie, a considerat la un moment dat, că pe fondul
unui pustiu de misiune, nu ar strica, ca în timpul ce i-a mai rămas liber în
viață, renunțînd la propria odihnă și la alte posibile bucurii de viață, să
alcătuiască un mic grup misionar-național cu care să meargă pe la casele
românilor, prin obștile bisericești, prin sate sau orașe și să stea de vorbă cu
aceștia. Să cânte despre Maica Domnului, despre Ștefan cel Mare, despre Mihai
Viteazul, despre Horea, despre Avram Iancul și despre cum au trecut batalioane
române Munții Carpați ca să elibereze dragul nostru Ardeal de sub jugul
maghiar.
Zis și făcut. Cu o mână de oameni inimoși, am pornit la treabă. Ne-am dus pe unde ni s-au
deschis uși și nu am stat niciodată degeaba. Unii ne-au însoțit o vreme, alții
la doar câteva concerte și uite așa, cu eforturi, cu jertfe financiare, cu
implicații morale deosebite, am tras mereu după mine o mână de oameni simplii, talentați și inimoși. A fost jertfa
lor curată. A fost strigarea lor, a fost
Și a trecut și 2013
Anii au trecut. Cenaclul a avut în 2013 cel mai bogat an. Pe
acest blog am rezervat pagini întregi pentru activitățile noastre, și fără a ne
lăuda, am încercat să oferim o posibilă paradigmă de misionarism, pentru ca și
alții să încerce să facă ceea ce am făcut noi și bineînțeles să ne depășească. Pe
pagina de FACEBOOK, unde am postat informații mai prompte, dacă se poate spune
așa, vreau să mărturisesc că nu am simțit aceeași dragoste pentru cenaclu, mai
ales că acele LIKE-URI păreau de multe ori doar de circumstanță. Acolo s-au
scris și comentarii, multe făcute în mod superficial, fără a ne înțelege
chemarea, altele sub acoperirea unor nume false au fost inserate de oameni
invidioși, foarte multe chiar din pură complezență. Adevărata prețuire au
avut-o tot cititorii blogului, care s-au mai străduit și să-mi scrie texte mai
consistene pe email, pe care evident că le-am apreciat, indiferent de mesajul
lor.
Cum sunt la sfârșitul anului 2013? Ei bine, parcă aș fi un
corăbier care navighează puțin în derivă. Nu o să vă vorbesc nimic de viitor,
dacă va mai exista el. Pur și simplu nu o pot face. Mi-e dor de lucruri mai
simple, de liniște, de pace sufletească, de o vorbă caldă, de poemele pe care
nu le-am mai scris de mult cu ardoare și care încep să mi se perinde prin
gânduri. Mi-e dor de rugăciune, de Maica Domnului, de Apusenii care îmi
odihneau ființa. Mi-e dor de un timp în care să mă trezesc dimineața și să
privesc spre turle de biserică, spre piscuri de zăpadă, să mă rog în fața
Icoanei și să scriu poezii, sau orice alte cuvinte de folos. De aceea închei
anul fără a vă spune ce voi face. Probabil că la această oră totul, depinde
doar de voința Maicii Domnului. Ei îi aparține viitorul nostru.
Să iubim neamul!
Până atunci, să fiți siguri că iubesc la nebunie poporul
român și mă simt un umil practicant al ortodoxiei. O fac fără a trâmbița, o fac
atâta cât pot și întotdeauna sincer. Vă rog însă să îmi iertați celelalte
slăbiciuni și dacă cumva nu v-am fost îndeajuns de folos. Lumina lină arde
mereu. În inimi, în speranță, în iubire și în rugăciune. Să ne rugăm mereu unii
pentru alții.
La mulți ani!
Părintele Cătălin Dumitrean.
AICI PUTEȚI VEDEA CONCERTUL DIN 20 DECEMBRIE, SIBIU, PIAȚA MARE:
http://www.youtube.com/watch?v=msHiz22ul9k
AICI PUTEȚI VEDEA CONCERTUL DIN 20 DECEMBRIE, SIBIU, PIAȚA MARE:
http://www.youtube.com/watch?v=msHiz22ul9k
