miercuri, 5 iunie 2013

PĂRINTELE CĂTĂLIN: DIN NEPUTINȚĂ SPUN:PÂNĂ LA CAPĂT CU CENACLUL MEU!

DRAGUL MEU CENACLU!

Drumul  meu seamănă mult cu drumul cenaclului. Poate că drumul cenaclului este chiar drumul meu. O cale care nu se poate opri, în care nu am voie să obosesc, sau să caut interese personale. Pe drumul cenaclului, văd neamul și Biserica. Văd neamul românesc jumulit de străini, văd Biserica fărâmițată în interese mărunte. Văd pe oamenii bisericii ocupându-se mai mult de “programe europene” și de săraci, și nicidecum de credincioșii noștrii care așteaptă și ei,acolo la țară, în satele acelea pe unde mai meregem, câte un cântec, o meu duminică de comuniune.
  
Cenaclul nu mi-a dat niciodată glorie, bani, nu mi-a dat liniște, nu mi-a dat nici măcar o duminică de pace. M-a purtat pe drumuri, cu microbuz de ocazie, cu bani puțini, cu oameni care se chinuiau ca să mă urmeze și să facă față la idealurile mele. Dar nu l-am lăsat. Parcă o aud pe Claudia Nemeș care atât de frumos ne scria într-un email: “O, cenaclul meu, dragul meu cenaclu”. Și i-am învidiat puritatea pentru că nu ar fi zis niciodată „greul meu cenaclu”. Parcă-l citesc pe domnul Ștefănescu Romeo-Nicolae de la Brașov care insista să mă duc la el, ca să vorbesc cu patronul unei firme de microbuze, deși nu ne cunoștea decât de două zile. Și el cu acest “dragul meu cenaclu”. 

Nu mai vorbesc de Părintele Lazăr Dumitru care pe fiecare om mai „înstărit” îl chema să dea un ajutor pentru “acest minunat cenaclu, ca să-și cumpere și ei acolo un microbuz”. El, preotul din Cioceni, a cărui muncă nu am cunoscut-o niciodată, ca să înțelegm cu ce eforturi majore strângea bănuții, pe care noi, musafirii îi risipeam răspunzând ospitalității sale deosebite... Preotul care-și lua de la gură,
pentru a o oferi celor dragi tot ce au nevoie... Noi, cei care am uitat de multe ori să zicem "dragul nostru cenaclu".

 Cenaclul nu mă iartă. Mă tine mereu în tensiune și în întrebări fără răspuns. Cine va mai pleca? Cine va mai veni? Cu cine să fac misiune? Cu cine prind mai GALA 200? O mai prind? Să mai stau? Să mă apuc de treburi mai "serioase", mai "ortodoxe"? Mă va mai ajută Maica Domnului? Vom avea vreodată un microbus? Se vor tine de cuvânt cei ce ne chemă la concerte? Voi avea cu ce să mergem?
Cenaclul ca un înger. Cenaclul ca o Pasăre
Phoenix, gata să moară, gata să fie ucis, sedus și rănit, gata să reînvie mereu din propria cenușă. Gata să nu mă lase să mor, să închid ușa ghișeului de iubire și să zic: “Până când voi fi cu tine. M-am săturat!”
În ultimile zile lotul cenaclului s-a subțiat destul de mult. Omenește e de înțeles. Duminică la Cluj vom fi numai vreo șapte, cu șoferul opt. Dar, ne vom da tot sufletul ca să demonstrăm că îi iubim pe Hristos și că nu ne-am făcut încă datoria față de neamul românesc. Vom fi inimoși și dăruiți. Câți am mai rămas...
Până la capăt cu cenaclul meu
Așa să-mi ajute Dumnezeu!


PÂNĂ LA CAPĂT

Până la capăt, duce cărarea,
Vulturii smulgă-mi tot ce mai am
Iată iubirea, iată mirarea,
Sunt călărețul fără de cal.

Împart o pâine, impart speranță,
Cânt din simțire, nu din tupeu,
Românii află o cutezanță,
Și cu sfială de Dumnezeu.

Mereu cu lacrimi, fără de zâmbet,
Mereu în transă și condamnat,
Port vorbe grele spuse în scrâșnet,
Pe drumuri grele, mă simt purtat.

Mai vine-un trăznet, mai pleacă norul,
Omul din mine vede solar,
Când unul cade mă apucă dorul,
Și apoi simt harul venind din har.

Până la capăt, lumină lină,
Lină lumină, vis omofon,
Mai iartă-mi Doamne această „vină”
Și cântă și Tu la microfon!