luni, 17 iunie 2013

CE A MAI RĂMAS DUPĂ AVRIG?


 Serile de luni sunt puțin mai triste și poate chiar ceva mai melancolice. După concertele de duminică seara, după entuziasmul teribil al spectacolelor cenaclului, ziua de luni pare una a revenirii cu “picioarele pe pământ”; ziua când ne reîntoarcem la “obișnuințele” de fiecare ceas, la viața cea atât de grea și plină încercări.
  Nu am vrut să mai revin asupra concertului de la Avrig. Publicul și membrii cenaclului au spus totul acolo, la fața locului, în fiorul celor peste două ore de entuziasm creștin-național, în blândețea cântecelor de pace, bucurie și frumos. Dar Avrigul începe să ne lipsească, începe să doară, începem să-l regretăm și să-l dorim măcar încă de câteva ori reeditat. Nu știu dacă acest eveniment se va desfășura la Roșia Montana, sau pe 30 iunie la A.S.T.R.A în Sibiu, sau poate chiar din nou cândva la Avrig, dar vă mărturisesc sincer că este mare nevoie de astfel de momente. Nu neapărat pentru noi cei care cântăm mereu, ci mai ales pentru acești oameni simplii și în același timp monumentali, pentru care merită să facem mereu și ceas de ceas câte ceva. Să cântăm, să-i iubim, să le stăm alături.
  La Avrig a învins în primul rând iubirea de popor. Și sunt sigur că această lucrare nu ne aparține nici nouă celor ce am pus suflet ân cântare, nici organizatorilor(care s-au achitat excelent de obligațiile lor), ci numai și numai Maicii Domnului. Pe ea am simțit-o ca fiind acolo. În rest, totul a fost bine. Mergem înainte. Fie și cu aceste melancolice zile de luni.
DOR DE AVRIG

Doamne ce melancolie,
Parcă simt un fel de frig,
Nu știu mâine ce-o să fie,
Dor mi-e însă de Avrig.

De acele lacrimi sfinte,
Ce-au căzut ca un câștig,
Dintr-un cer așa fierbinte,
Cum e cerul din Avrig.

Și a fost cu noi durerea,
Neamului ce-l văd și-l strig,
Să-și mai afle învierea,
Fie numai și-n Avrig.

Acum dorul mă răpune,
Parcă nu mai am nimic,
Dar curând o să răsune,
Iarăși cântul în Avrig!