Serile de luni sunt puțin mai triste și poate chiar ceva mai
melancolice. După concertele de duminică seara, după entuziasmul teribil al
spectacolelor cenaclului, ziua de luni pare una a revenirii cu “picioarele pe pământ”; ziua când ne reîntoarcem la “obișnuințele”
de fiecare ceas, la viața cea atât de grea și plină încercări.
Nu am vrut
să mai revin asupra concertului de la Avrig. Publicul și membrii cenaclului au
spus totul acolo, la fața locului, în fiorul celor peste două ore de entuziasm
creștin-național, în blândețea cântecelor de pace, bucurie și frumos. Dar
Avrigul începe să ne lipsească, începe să doară, începem să-l regretăm și să-l
dorim măcar încă de câteva ori reeditat. Nu știu dacă acest eveniment se va
desfășura la Roșia Montana, sau pe 30 iunie la A.S.T.R.A în Sibiu, sau poate chiar
din nou cândva la Avrig, dar vă mărturisesc sincer că este mare nevoie de astfel de
momente. Nu neapărat pentru noi cei care cântăm mereu, ci mai ales pentru acești oameni
simplii și în același timp monumentali, pentru care merită să facem mereu și ceas de ceas câte
ceva. Să cântăm, să-i iubim, să le stăm alături.
La Avrig a
învins în primul rând iubirea de popor. Și sunt sigur că această lucrare nu ne aparține
nici nouă celor ce am pus suflet ân cântare, nici organizatorilor(care s-au achitat excelent de obligațiile
lor), ci numai și numai Maicii Domnului. Pe ea am simțit-o ca fiind acolo. În
rest, totul a fost bine. Mergem înainte. Fie și cu aceste melancolice zile de
luni.
DOR DE
AVRIG
Doamne ce melancolie,
Parcă simt
un fel de frig,
Nu știu
mâine ce-o să fie,
Dor mi-e
însă de Avrig.
De acele lacrimi
sfinte,
Ce-au căzut
ca un câștig,
Dintr-un
cer așa fierbinte,
Cum e cerul
din Avrig.
Și a fost
cu noi durerea,
Neamului
ce-l văd și-l strig,
Să-și mai
afle învierea,
Fie numai și-n Avrig.
Acum dorul
mă răpune,
Parcă nu
mai am nimic,
Dar curând
o să răsune,
Iarăși
cântul în Avrig!
