DUMINICĂ 3 MAI
Știți, mi-e uneori și mie teamă să nu strivesc corola de minuni
a lumii. Poeziile nasc sânge și har, dar câți oare au casa deschisă în fiecare
zi spre a le primi. Sau dacă poeziile sunt flori, iată puse chiar la Icoana
Măicuței, câți dintre cei blânzi oare se ostenesc să pună apă de izvor pe
tulpina lor. De aceea, scrisul, mi-e inimă și dar adus raiului. Și ostenit, și
cu zâmbet de copil, și sfios am mai născut un poem.. Pentru Sfântul Efrem... Și
pentru cartea care așteaptă...
E seara când rubinul se sparge în lumină
Trei păsări se așează pe caldarâm și așteaptă,
Să vină înserarea cununii ce suspină,
Și-a mai trecut o oră, și-am mai urcat o treaptă.
Pe frunte parcă
drumul mi s-a făcut mai lung,
Și văd un sfânt cum vine să plângă lângă mine,
Un altul îmi zâmbește și ceasul pare strung,
Efrem mi se prezintă, și-l văd destul de bine.
Haină încăpere, în care stau și zac,
Cum să primești tu sfinții, aici pe pat de jale,
Efrem mă ia de mână și-mi face semn să tac,
Și simt că am o taină, o inimă, și-o cale.
Ce timp de împăcare, ce vis fără hotar,
Îngenunchem cu toții, aici, lângă Icoană,
Privim spre Născătoarea, și mai primim un dar,
Un fir de mir coboară pe frământata-mi rană.
Efrem îmi pare înger, iar celălalt un zbor,
Nu –mi spune cum îl cheamă, să nu-mi fie de slavă,
Ce rugi îmi saltă carnea, ce lacrimi și ce dor,
Oceane de iubire, se scurg precum o lavă.
Mi-e mult, parcă tot cerul își face loc în mine,
Și ochii de splendoare, par nuferi de suspin,
Unde îmi pleacă sfinții, ce somn curat îmi vine,
Adorm, cât e de bine, și mirul curge lin.
