Maica Domnului îți mulțumesc! Vine clipa 300 din istoria
plăpândă a cenaclului și cred că numai Tu meriți acum cele mai frumoase
cuvinte. Știu, nu ai nevoie de ele. Și ce-ar putea ele spune mai deosebit, la
câte cuvinte minunate s-au scris de poeți și de sfinți pentru Tine. Tu ești o
floare albă care ai mereu soarele în pridvor și nestăpânită fericirea...
Te-am găsit așa cum ești destul de târziu, deși culmea mi-am
început urcușurile pe colinele ortodoxiei destul de devreme, adică din pruncie.
Dar pe Tine nu te știam așa de frumoasă, de blândă și plină de tandrețe
duhovnicească. A trebuit să mor câte puțin, vorbesc ca om al suferințelor, că
să-ți simt mâna ce mă mângâia... Eu aș dori ca aceste cuvinte să le citești
numai Tu. Pentru că, oamenii au obosit citind ceea ce scriu de atâția ani pe
blogul acesta... Dar Tu nu ai obosit niciodată... Mereu ai mai așteptat o poezie, un zâmbet, o lacrimă, un cuvânt și dorul meu... Ce minunat! Să-mi dorești dorul... Să-ți fie dor de mine și să nu te saturi niciodată de cuvintele mele...
300 de drumuri ai stat lângă mine... Mi-ai adus oameni
frumoși în preajmă, împreună cu care te-am cântat... După putințele noastre
umile... M-ai făcut să mă întâlnesc cu zeci și zeci de mii de români... I-am
găsit acasă și i-am rugat să te primească în odaia sufletului lor... Te-au
cântat și ei și te-am văzut zâmbind de dragul iubirii lor...
Te-am purtat ca pe o zână pe apele neamului și te-am rugat
să îi ajuți mai mult pe români. Să-i scoți din nepăsare și din somnul nefiresc
al patimilor lor... Te-am luat într-o Icoană mică și ai făcut România mai
mare... O țară din care a curs miere și lapte de speranță, căci la fiecare
cântec pentru tine oamenii au lăcrimat cu nădejde... Îi văd, îi simt și îi am în fața mea pe toți
acei români și femei simple de la sat, care în concertele noastre și-au mai
îndulcit, prin Tine, durerea...
Mi-e drag mare de Tine! Mi-e dor să t educ la Alba Iulia și
nu mai știu pe unde... Oriunde, dar să fiu cu Tine... Să nu ne mai despartă
nimic... Nici oameni, nici ploaia, nici vântul și niciodată depărtarea... Tu vi
pe urmele mele, iar eu mă opresc din când în când spre a te aștepta din Urmă...
Pentru că, cel ce obosește sunt întotdeauna eu... Tu însă niciodată... DAR, NU-I
AȘA, MERGEM MAI DEPARTE...PÂNĂ LA CAPĂT...
DIN IUBIRE, MĂICUȚEI
Ochii mei muritori, te-au văzut în speranță,
Mâna mea s-a rugat cu o alta în cruce,
Nu înțeleg, cum de poți să îmi lași cutezanță,
Eu, străinul pribeag, rătăcit la răscruce.
M-ai lăsat să îți scriu, și să-ți las sentimente,
Cum mă ști, nu sunt bun ca să merit iubirea,
Dar mai mult, of, ce lin, cu priviri indulgente,
Din Icoană îmi faci dezrobită simțirea.
Cât de greu, să-ți vorbesc, este vis sau credință,
Nu există cuvânt, ca să-ți facă elogii,
Mulțumesc și îți cer cu smerită ființă,
Nu oprii acest ax ce-a stârnit orologii.
Ochii mei, nu știu cum, te-au văzut într-un zâmbet,
După ce lăcrimând, nu știam ce-i cu Tine,
E mai bine așa, să nu stai într-un plânset,
Și de azi îți promit că va și mai bine!
