RĂBDAREA, MEA, A TEOLOGILOR ȘI A VOASTRĂ
Toată lumea ne cere răbdare. Politicienii spun că nu avem. Teologii ne mustră că nu suferim suficient de mult pentru păcate. Străinii ne spun că să ne mulțumim cu ce ne e dat...
Deci? Ce este răbdarea?
Un proverb românesc spune că “răbdarea este cea mai bună doctorie”, iar un altul ne arată că “răbdarea e ca mierea”. Un cântec ne spune: “rabdă inimă și taci/că tot tu le faci”, și unii bătrâni înțelepți ne mai atrag câteodată atenția, prin vorbele “să nu dea Domnul omului cât poate răbda”.
Am văzut
nenumărați oameni cuprinși de cancer, pe alții paralizați, pe alții suferind
incurabil și mi-am dat seama că omul suferă mult, mult, de tot… Povestea cu
crucea noastră care e de fapt foarte mica, e totuși numai o poveste, lipsită de
realism. Nu, crucea noastră e grea, e foarte grea… Mergeți la muribunzi și
vedeți cum își duc această cruce. Majoritatea împăcați cu realitatea. Fără
scrâșnet, poate doar uimiți de fragilitatea vieții, de modul în care ne
consumăm imediat puterile.
Și totuși,
văd că lumea rabdă. Că fără a fi mari asceți, oamenii rabdă mult. În lume, în
mânăstire, în apartamentul unui bloc, pe patul dintr-un salon de reanimare.
Rabdă cu stoicism și așteaptă sfârșitul. Iar glasul teologilor: “Așa ne
trebuie dacă am păcătuit”,
deși știu că este unul real, este totuși un glas în pustiu, fără a convinge,fără a seduce, fără a transforma viețile în mai bine.,. Pentru că, totuși omul rabdă, adică stă pe cruce. Forțat de împrejurări, dar aproape de mântuire. Așadar, domnilor și doamnelor, fraților și
surorilor nu-I mai judecați pe cei aflați în suferințe. Trăiți-le durerea și
atâta tot… Poate ei ajung mai repede decât voi în rai...
