Era tare bine acolo la Manic. O bisericuță mică, o cunună de
spice uscate pe care le-am adus la Sibiu ca un suvenir de iubire și noi toți
strânși lângă strană: SUB O SALCIE PLETOASĂ...
Era bine acolo, pentru că de aceea și trăim. Și să știți
fraților că m-am gândit mult la ce este bine pe acest pământ și la ceea ce facem
noi. Un om fără Hristos, ar spune că totul se face de la sine. Ei bine, eu nu
cred asta. Mă uitam spre voi, acolo la Manic, vă ascultam cântecele și eram
convins că frumoasa noastră prietenie rezistă datorită iubirii cerului. Altfel,
ne asemănăm și ne deosebim destul de mult. 
Vreau să vă fac o confesiune. Uneori mi-era teamă că va veni
o zi în care să nu mai putem fi așa, unii lângă alții. Și mi-am zis că în
firescul lucrurilor din România apar și astfel de momente grele. Într-o țară în
care totul începe frumos, durează o vreme și nu știu cum se întâmplă dar totul
se distruge din motive banale. Așa au dispărut partide mari, asociații
puternice și poate chiar și structuri sociale ce păreau intangibile. Diavolul
își bagă coada te miri pe unde. Și așa începe dezbinarea, blazarea, ba chiar și
plictisul de a face același lucru. Mai punem la toate acestea și setea de
putere a unor lideri care nu acceptă rândul, bănuielile că totul este fără rost
etc.
Însă pentru acest cenaclu, și cu precădere pentru grupul de
acum m-am zbătut mult ca să vă merit iubirea. Pentru că sunteți oameni de mare
caracter. Și nu mi-a fost niciodată greu să mă fac și luntre și punte. Și m-aș
face și apă rece de munte dacă luntrea nu ar avea pe ce să plutească. De aceea,
la Manic, ca și la Șirioara, ca și la Chiochiș am simțit că sunteți atât de
frumoși, atât de sublimi și că undeva în ceruri, Dumnezeu notează toate într-un
catastif de lumină. Sunt ”memoriile” noastre de viață curată și neuitare.
Mergem înainte...
DE TINE, DOAMNE
Toți îmi vorbesc de Tine, cu frică și cutremur,
Că după moarte mieii îi lași ai nimănui,
Vezi, nu înțeleg iubirea, de ce în ea să tremur,
Precum cinstita-ți mână când ți-au bătut un cui.
Eu știu că doar iubirea ne mântuie de toate,
Că Tu ești adevărul
și darul cel frumos,
Cum ai putea să nărui speranțele curate,
Și după judecată să-mi lași un loc noros.
Ști, îți vorbesc din suflet, e semn că mie îmi pasă,
De-a Ta iubire blândă, de Cruce, de mormânt,
De pâinea cea jertfită pe-a noastră tristă masă,
Și cred în Înviere și-n Tine Domnul sfânt.
Te-am căutat prin stele, sunt multe, of , prea multe,
Te-am căutat în oameni, și în minuni, și-n flori,
Doar sufletul, sărmanul putea să te asculte,
El te găsise acolo, în inimă, și-n dor.
De-atunci vorbesc cu Tine și-ți spun că nu mi-e frică,
Dacă rămâi iubire n-ai cum să mă alungi,
Eu, fiul risipirii, pe calea cea mai mică,
Mi-am obosit genunchii, ca Tu să mă ajungi.
Da Doamne, vreau iubire, de Tine, de lumină,
Primește-mă la Cină, și dă-mi comoara Ta,
Iisus milostive, vezi lacrima-mi suspină,
De aceea în fericire au pot a te cânta.
