(FRAGMENT BUN DE CITIT SÂMBĂTĂ SEARA)
Dacă în România, ceva îți produce repulsie cu adevărat, apoi acest lucru este desigur comportamentul
unor semeni, ospătari sau clienți ai restaurantelor noastre. Și nu contează că
sunt moderne, tradiționale sau specifice unora anumite culturi culinare. Peste
tot însă, mai ales în ultima vreme, se resimte aerul de mitocănie. Și dacă
”ospătarul” este ” un nesimțit” că nu-ți acordă pretinsul ”respect”,încă de la
intrarea până la ieșirea din local, apoi grosolănia vizitatorilor este cu
adevărat mult mai mare. Și iată de ce:
Românul vrea
să fie respectat. Slava sa deșartă îi oferă adeseori fumuri de ”demnitar”
oriunde s-ar afla pe pământul patriei, lucru ce trebuie să recunosc că nu prea
petrece atunci când e află într- țară civilizată. Ceva de genul ”tu ști cine
sunt eu, băi” pare să-l însoțească pe clientul român încă de la intrarea în
restaurant. Și de aici începe circul, de la fața de masă pe care veșnic o
consideră ”nespălată”, la nemulțumirea cu care așteaptă bătând ritmat și foarte nervos, cu degetul pe telefonul
IPHONE , așteptând pe ”smecherul ăla de ospătar care ”se face că nu ne vede” și
așa mai departe...
În sfârșit
dacă ospătarul ”în cele din urmă” sosește, și ți se adresează poate mai mult sau mai puțin politicos, românul nu
suportă nici fața acestuia, dar oftând își începe ”lecția de demnitate” și
bineînțeles tutuiala: ”Ce ai să ne dai?” După care, evident că primind meniul,
încep să încrunte din sprâncene,studiindu-l pe îndelete, cu ochelarii pe nas,
mai ceva ca studenții de la Oxford care citesc în original ENCICLOPEDIA
BRITANICĂ A MARILOR INVENȚII MONDIALE...
Românul însă
este expert în toate. Inclusiv în ”meniuri de restaurante”, pe care le știe pe de
rost, și pe care le consideră ”sărăntoace” și ”lipsite de cultură culinară”
Românu are ”pretenții” și este ”educat”. Ceva de genul: ” Măi eu sunt o
doamnă!” sau ”Măi eu am fost toată viața un domn și vreau să fiu respectat!”...
Apoi începe partea a doua a comediei: ” Auzi (tutuiala continuă, evident unul e
barosan, iar celălalt slugă) de asta ai!” Ospătarul privește atent în meniu, se
apleacă puțin în lateral, încearcă să vadă ceea ce indică cu atâta forță
degetul clientului și apoi se înroșește răspunzând că nu. De acum indignarea
”barosanului” sau a ”mitocanei client” atinge cote agravante. Dialogul, pardon
monologul continuă. Cu aer superior, satisfăcut că a mai găsit o ”eroare în
sistemul capitalist” clientul adaugă: ”Știam eu... Da, de ce mai scrieți, măi,
dacă tot nu aveți. Am zis că vin aici ultima dată și mi-am încălcat
promisiunea. Dă-mi de asta sau nici de asta nu ai?” Ospătarul pare acum de-a
dreptul încurcat: ”Mă duc să văd la bucătărie”...
În fine, în
cele din urmă plin de nervi, cu paharul de băutură fină în mână, clientul român
face filozofie asupra vieții, asupra sistemului viciat, asupra politicienilor
care încurajează astfel de hoții la drumul mare, asupra occidentului, acolo
unde ”eu am fost de multe ori, am mâncat la mari restaurante, și am fost
respectat de ospătari, care imediat de cum mau văzut au venit la masă și m-au
tratat ca pe un lord”... Dar acum, obligat de ”capriciile istoriei” să-și ducă
veacul ”prin această țară de doi bani”, mai trebuie să suporte și vecinătatea
mesenilor, cu care ești ”obligat” să împarți localul: ”niște mitocani, nu auzi
cât de tare vorbesc, cum râd și beau prostii”. Pentru că, românul, bietul de
el, a uitat de unde a venit, de satul său natal, de bunul simț al țăranului de
altădată și mai ales de cum arăta el mai înainte de ”revoluțiunea din 89”. Dar,
între timp, nu-i așa ne-am emancipat. Am devenit ”șmecheri” și ”capitaliști”. Suntem
și noi ”cineva”... Am fost pe ”afară” și am văzut cum se mănâncă spaghetele cu
lingurița și furculița în aceeași mână. Și ne-am umplut de slavă deșartă,
devenind histrionici, vroind să atragem atenția cine suntem noi, ce ”educațiune”
specială avem, ce ”doamne” și ce ”domni” am ajuns...
Dialogul nu se
oprește aici: ”Auzi, i-a adu-mi și chestie de asta, un dulce și mai pune și
ceva de ”asta”, dar vezi să fie bine rumenită și salata să fie proaspătă” Și salata ți este adusă imediat, dar de aici
începe iarăși un alt ”război psihologic”. Glasul mitocanului se face de dat
asta și mai sonor. De acum trebuie să știe toți vecinii de la mesele apropiate
că tu ești un om care trebuie să fi ”bine servit” și treci printr-o cumpănă. Și
începe un alt tir de verbe românești, evident dublate de un fond de și mai
pronunțată tutuială autohtonă: ” Asta e salată, eu nu am cerut așa ceva. Și
carnea nu e proaspătă. Să-i spui șefului tău, ca să nu îi zic eu, că este cea mai proastă friptură
pe care am mâncat-o. Tu ai mânca așa ceva acasă?” De acum trebuie să fi foarte
atent la fața clientului. Dacă e femeie, soțul începe să o tempereze: ” Hai,
draga mea nu te mai enerva, lasă acum cearta ne mai văd și alții. Mâncăm și
plecăm!” Dar femeia parcă de abia așteaptă această lipsă de ”compasiune” din
partea soțului. De acum ea devine pronunțat iritată și frământată de lipsa de
demnitate a tovarășului de viață, despre care constată,că, ”ești prea pămpălău,
dar lasă că eu nu mă las așa ușor. De data asta soțul sau partenerul devine
victimă: ”Și chiar, să ști nu mă
așteptam ca tu să-mi spui una ca asta. Adică, ce-ai vrut să dovedești, că eu
sunt o mahalagioaică. Că nu știu să mă comport în lume. Nu vezi cum sunt de
desconsiderată și tu pui capac la toate. Pentru alții ai face orice ca să le
cânți în strună.Mai bine te-ai duce și ai rezolva cu patronul altfel
lucrurile.” Teatrul este de acum total.În
ochii femeii, care continuă să vorbească apăsat și tare, se văd amestecate valuri
de dispreț și de durere față de soțul său, care nu vrea să înțeleagă depresia
și ”dezonorare” prin care trece. Friptura și salata servite în felul acesta
i-au anulat toată munca și ”respectul” ei de o viață. Iar soțul, care se
gândește doar la ”imaginea” sa publică, la lucruri de ”doi bani”, nu e în stare
tocmai în acest moment esențial la crizei familiare ca să facă ceva, ba mai mult
îi mai atrage și atenția că greșește. Și astfel urmează ultima parte a
”seratei”, aceea în care femeia decide că lăsăm toate baltă, plătim și plecăm
să eeglăm lucrurile ”acasă” sau prin ”tribunale”, dar: ”să nu te prind că-i lași
ospătarului ceva. E cea mai mare nesimțire văzută vreodată!”
ÎN CONCLUZIE:
Mitocănia
românească mi-a schimbat dorința de a mai sta la masă cu conaționalii. Mai
ales cu cei din marile orașe. Acolo unde ”emancipații”, au deja pofte prea
costisitoare și nasul prea fin. Românul și-a uitat rădăcinile și bunul simț,
iar despre creștinismul care te îndeamnă la cumpătare, la bun simț, la smerenie
chiar și atunci când ești înșelat, ei bine nici vorbă de așa ceva. Așa zisa
”demnitate” de client este de fapt o
înșelare diavolească, care merge mână în mână cu viclenia patronilor de localuri
și a unor ospătari. Dar, dacă te-ai băgat în gura diavolului, mergând la
cheltuieli de restaurant, în loc să te fi mulțumit cu o masă mai simplă pe
oriunde altundeva, atunci ce mai aștepți. Căci vrăjmașul te înșală prin
mândrie încă din momentul în care dorești să ”ieși în oraș”, până în ceasul în
care începi să te autoevaluezi și să consideri că ești ”nedreptățit”, ”înșelat”
și ”mințit”. De aici certuri, dureri, despărțire...
Am văzut
multe cupluri pe care mândria i-a despărțit chiar dintr-o frumoase poveste de
dragoste. Au plecat în oraș ”cu prietenii” la ”un suc” și au ajuns să se
despartă în mod ciudat. Mai ales că în orice local stau duhuri diavolești,
lăsate de clienți cu patimi și blesteme venite de la consumul de alcool, de
tutun și de la cheltuiala unor bani mulți care s-ar cuveni să ajungă în altă
parte. Iar sistemul este următorul. Intri cu soția în local, și după un timp
unuia dintre parteneri, pe mintea căruia sar câțiva diavoli, începe să i se
pară ca ”celălalt” nu îi mai dă atenție sau chiar flirtrează spre alte mese.
Atunci dracii îți demonstrează cum pot conduce gândurile umane, cât de puternic
pot fi, căci deodată îți vin instant idei că ”aproapele” tău este de fapt un
ticălos, un curvar, un smecher sau chiar un diavol.
Mândria este
stăpâna multor localuri și a marii majorități ai ceelr care le calcă pragul din
dorință de ”relaxare” sau ”comuniune cu prietenii”. În fapt, totul este un
spectacol tragic al condiției umane cuprinsă de duhurile slavei deșarte. Vrem să
pozăm și să fim adulați. Vrem statui de recunoaștere a propriei ”valori” în
gândurile altora. Epatăm până la penibil, din dorința de a fi considerați
”cineva”, adică oameni cu ”gusturi” și ”pretenții aristocrate”. Dar de fapt
suntem niște înșelați. Trăim în minciună și ne bazăm pe o slavă lumească
trecătoare. Iar diavolul ne conduce pe pășunile sale cu mare pricepere, căci în urma lui paștem noi ”credincioșii” fără putință de mântuire...
PĂRINTELE CĂTĂLIN DUMITREAN
din cartea despre slava deșartă, care se scrie acum...
