Soarele dădea semne frumoase încă dis de dimineață. La ora 9
iată-ne ajunși la Copșa Mică, la biserica de lemn unde întâlnim atmosferă patriarhală. Părintele Claudiu ne
primește cu drag și câțiva credincioși ne priveau deja mirați. Cine suntem și ce
vrem?
Misterul avea să se risipească abia în jurul orei doi, când
după un concert frumos al cenaclului, abia ne-am despărțit de copșeneni. Mama
părintelui Claudiu mă oprește, pe mine și pe Nelu Ivan, în curtea bisericii și
ne strânge puternic în brațe: ”Of, dragii mei, așa ceva nu am trăit niciodată!”...
Ar trebui să ne simțim stingheri? Dar , acest adevăr îl auzim mereu. Pe unde
mergem oamenii ne gratulează cu lacrimi de recunoștință și cu astfel de
adevăruri. ”Sunteți minunați, să mai veniți!”
La Copșa trebuie să recunosc că ne-am autoinvitat. Pur și
simplu. Nu am mai așteptat invitațiile gazdelor, l-am sunat pe Părintele
Claudiu și i-am spus că
trebuie să venim la el. Ce era să fac, mi-era dor de
oamenii locului cu care nu mă mai văzusem de doi ani. Și când aștepți
invitațiile s-a r putea ca ele să întârzie, pentru că mai mereu sunt alte și
alte priorități. Și a meritat să fim la Copșa, deși nu a fost foarte multă
lume, gândindu-te că am cântat la oraș. Dar u fost oameni faini. Și Cenaclul
nostru reunit, cu Romică, cu Florin Loloiu, cu Andreea, cu toți cei dragi...
La un moment dat văzând emoția publicului mi-era teamă că în
sufletul lor se petrece o nedumerire. Uneori tăceau, iar alte ori cântau. La
provocările noastre de a se alătura cu vocea cântecelor oamenii deveneau
serioși și cântau din inimă. Apoi, iarăși tăceau... Și mă gândeam că sunt
oameni deosebiți, plini de suferințe și de amintiri grele... Și așa a fost...
Abia la sfârșit, cineva mi-a risipit gândurile spunându-mi: ”Să nu vă mirați
părinte că uneori tăceam. Pentru noi, nimeni nu a făcut așa ceva vreodată,
adică să ne ofere atâta iubire. Mulțumim Maicii Domnului și cenaclului că
existați!”
