Ar fi trebuit să vă scriu cronica recitalului din această seara... Din Sibiu, cu ocazia hramului parohiei Sfântul Ilie 2, dar o pace adâncă s-a așezat pe inima mea și vreau să vă mărturisesc ceva special:
Acum șapte ani, când am plecat la drumul mărturisirii cu Cenaclul Lumină Lină nu cunoșteam ochii oamenilor și nu știam că există atâtea lacrimi frumoase. Acum știu...
Cenaclul mi-a dat unica virtute de a face oameni fericiți. I-am văzut în concerte zâmbind, rugându-se sau plecând acasă ca să se roage, căci oare cenaclul avea alt scop. Ar fi putut fi oare Cenaclul doar un concert la care să adunăm talente și să le distribuim rațiunii sau plăcerii unor oameni simplii? Nu, nicidecum. Cenaclul a fost și a rămas o stare de iubire și de bunătate. Niște oameni s-au dus să le spună altor oameni cât de mult îi iubesc. Și dragostea lor a fost exprimată prin cântec...
În Cenaclu am învățat să fac ceva mai mult pentru semeni și să spun că e totuși prea puțin. Am cunoscut de fapt un altfel de timp. Nu am mai numărat orele faptelor bune și nu mi-am mai contabilizat sudorile.
Ba mai mult, am știut că de aceea mi-e bine în viață, pentru că totul s-a schimbat de când există Cenaclul. Până atunci făceam totul cu gândul că îmi fac numai și numai datoria. Preoția, serviciul la radio, grija față de unii fii duhovnicești. În Cenaclu am cunoscut că există un infinit al dăruirii și că dragostea niciodată nu cade, nu se sfârșește, nu se oprește. De aceea pe toți colegii mei i-am socotit și îi socotesc frații mei. Am stat cu ei pe drumuri lungi, am cântat laolaltă pe banchetele dure ale autoturismelor, am pus mâna pe rănile lor și pe iubirile ce le au în suflet și m-am simțit fericit. Fericit că pot fi acolo în respirația lor...
Cenaclul mi-a arătat că poporul român trebuie ajutat mai mult. Că nu ajunge să ies la o plimbare prin pădure sau să stau la o masă generoasă și să-mi dau cu părerea despre starea jalnică a națiunii mele. Cenaclul m-a învățat să urăsc sofismele naționale și să ies la jertfă. de fapt cenaclul a fost singura mea politică prin care am făcut ceva pentru oameni, unicul meu partid care m-a propulsat președinte de lumină lină, primar de răbdare, consilier de sfaturi bune și deputat de iubire...
Cenaclul mi-a dat dor de rugăciune. Am explicat poporului meu că nu ajunge să crezi în bine și în lucruri pozitive, sau în nu știu ce alte energii sublime, că singura energie e harul lui Hristos, care cobora picătură cu picătură, duminică de duminică în inima mea. Și oare cum ar fost o duminică nestropită de acest har? Și oare ce aș fi putut pune în locul acestui minunat fluviu de iubire? Cum ar fi arătat viața mea fără chipurile atâtor oameni fericiți și fără porunca lui Dumnezeu:
- Frate Părinte Cătălin, du-te și cântă oamenilor mei! Nu te risipi pe străzi deșarte, căci piciorul Meu nu a trecut pe astfel de căi! Ți-am dat har, înmulțește-l la nesfârșit!
În această seară scriu ca un om fericit. Îmi dau seamă cât de mult bine mi-a făcut mie Dumnezeu. Și de aceea scriu ca să îmi împărtășesc bucuria vieții mele. Nu aș putea să tac. Aș păcătui dacă aș tăcea. Rugăciune mi-a descoperit adevărul. Și rugându-mă am învățat să-mi apreciezi faptele pozitive ale vieții. Mai ales când viața mea înseamnă Hristos!
