Când i-am spus prima oară Domnului Hristos
că e nevoie de Cenaclul Lumină Lină mă simțeam stingher. Vorbeam ca un rob în
fața Icoanei și mă uitam la Cea care-l ținea în brațele sale, doar-doar mă va
înțelege dânsa mult mai bine. Și cum Maica Domnului părea să încuviințeze emulația
mea am simțit că trebuie să plec la drum...
... De atunci drumurile nu mi s-au mai
scurtat. Aproape șase ani. Pentru unii prea lungi drumuri, pentru alții prea
frumoase, dar pentru mine maxime și importante... de fapt, pe drumuri de
cenaclu nu am căutat omul și nici pe Dumnezeu... Eu m-am mișcat prin inima lui
ca să-l văd mai frumos și mai demn. Și l-am găsit așa cum l-am căutat... Frumos,
demn, curat și român...
Cenaclul Lumină Lină a fost înțeles în fel
și chip. Unii nu-l cunosc nici măcar acum așa cum este. Mergem prin țară și
cântăm în locuri în care oamenii nu știu nimic de noi, deși noi avem impresia
că ei cunosc foarte multe despre trecutul nostru...
Și de fiecare dată suntem
surprinși că ei sunt surprinși... Psihologia oamenilor care ne văd prima dată
este stupefacția și entuziasmul... Ne cer
să revenim, ne cer prietenie, iar apoi totul rămâne o frumoasă
amintire...
Într-un veac în care criteriile de bucurie
s-au schimbat și ele se numesc plăceri, Cenaclul
Mi-e totuși greu să vă povestesc toate
stările mele de spirit pe care le-am avut de la întemeierea acestei instituții
de dar. Cred că peste ani, oamenii în amintire și Dumnezeu în paradis vor pune
cel mai mult eticheta umilelor noastre fapte... Până atunci, NOI, cântăm...
Pentru Tine Țară
Vai Țara mea iubită, Ardealul meu de sânge,
Tu, Sfântă Românie, măicuța mea de har,
Un ochi zâmbește în mine, un altul încă
plânge,
Doresc să-ți fiu soldatul de dragoste și
dar.
Nu înțeleg suspinul, nu știu de ce românii,
Sunt uneori prea tandrii, iar alteori prea
grei,
De ce uităm virtutea, de ce iubim stăpânii,
De ce lăsăm ofrande spre alții dumnezeii.
Mi-am dus sleit bocancul, pe drumuri fără
nume,
Am plâns cu lacrimi calde, pe crucile din
deal,
Și cum trecea o umbră, un vis din astă
lume,
I-am spus: Tu ești iubirea, divinul meu
Ardeal!
Mi-e dor de Maramureș, de țara neîntinată,
De Clujul bucuriei, drapat în mii de flori,
De Mureș unde simplu e dragostea curată,
De Alba, Mecca noastră, cu cele trei
culori,
Și nu mă pot așterne ca sfinxul în viscere,
Nu pot opri destinul de a fi un cântec
plin,
Iubirea mea de țară, mi-e inimă și-mi cere,
Să duc la toți românii, cuvânt demn și lin.
Poftiți și voi la praznic, nu mai opriți
iubirea,
Prea mult am fost tăcere, și val rănit de
val,
Ridică-te române, trezește-ți azi simțirea,
Mi-e dor de tine Țară și Te iubesc Ardeal!
