Dacă n-aș cânta Ardealul nu m-aș putea mântui. Eu nu sunt precum
pustnicii Patericului, care pleacă din lumea cea dragă, spre a găsi smaralde de iubire în pietrele Egiptului. Nu, să fie clar, eu nu am vocația liniștirii
prin lacrimi, ci doar mă folosesc de lacrimi, spre a-mi curăța mai bine ochii
Eu am vocația Ardealului și dorul României Mari. Mă voi
mântui doar dacă voi face toate clopotele Ardealului să bată neîncetat, sau din
oră în oră pentru a liniști inima românului. În Ardeal iubești frumos. Voi,
când auziți acest cuvânt poate că vă gândiți doar la acel sentiment uman și muritor, căci fiecare, nu-i așa se gândește la ceea ce are de trăit. Eu însă când vorbesc de iubire
vorbesc de mântuire și odihnă. Vorbesc de Maica Domnului și de toți copiii
frumoși care, privindu-se în ochi, și spunându-și vorbe calde, mai au pulsația
nevinovăției...
Ardealul e starea mea morală cu care mă gândesc la țară. E nefericirea
mea, căci îl văd aruncat acum într-un imperiu european, din care nu are decât
de pierdut... Dar e și fericirea mea...
Căci Ardealul m-a învățat să fug din fața clevetitorilor și a fariseilor
contemporani. Ardealul meu nu a glumit niciodată cu vorbele. În Ardeal am
învățat să muncesc ca să fiu eu însumi și să-i ajut și pe alții. În Ardeal
îngerii se mută ușor de la o casă la alta, de la un sat la altul, și duc vești
de bucurie celor dragi. În Ardeal, Maica Domnului și-a pus năframă de româncă
și cântă pe deal pricesne, la umbra unei cruci sfioase... În Ardeal... Da, în
Ardeal...
Cer milă, splendoare, și ochii în lacrimi,
Cer zâmbet, minuni și o cruce pe deal,
Iubesc bucuria de a nu fi în patimi,
Ce bine-i aici, pe la noi, în Ardeal.
Un vin rubiniu, s-a topit în potire,
Sunt valuri ce cad peste singurul mal,
Speranțe de rai, ce poftesc mântuire,
Icoane ce plâng, pe la noi, în Ardeal.
Și-aș vrea ca să zbor, și să fiu ca un iureș,
Sfios într-o coamă cernită de cal,
Și așa aș simți, dinspre Olt către Mureș,
Că visul e blând, pe la noi, în Ardeal.
Și cerul se lasă smerit în trăire,
Iar dorul de sfinți mi-este centru vital,
Dă-m Doamne, te rog, cea mai caldă iubire,
Dar numai, aici, pe la noi, în Ardeal.
Și acum, mă desfac în o mie de fluturi,
În ochii Măicuței am tot cerul fatal,
Și Doamne, o mână de lacrimi să-ți scuturi,
Pe creștetul meu, dar aici, în Ardeal.
