Părintele Cătălin scrie: JURNALUL PURITĂȚII...

Dragii mei cititori

Am înțeles că vă plac amintirile. Și chiar dacă nu sunt ale voastre, vă rog să le primiți pe ale mele ca și când ar fi ale voastre. În timpul în care nu avem concerte cu Cenaclul Lumină Lină, m-am decis să scriu despre copilărie și să încerc să restitui nostalgiilor voastre o parte din ceea ce a fost altădată frumos, pur și nevinovat. Poate că un semn absolut că lumea de azi, așa cum a ajuns ea, trebuie cât mai repede schimbată. Așadar:

Raiul...începe de aici... General Magheru...

Locuiam în Rai...

Piața Mare în cea mai frumoasă variantă...

Sibiul și General Magheru erau raiul meu... Sau primul, unicul și nemuritorul rai...  Toate poveștile încep cu acel blând și suav”mi-aduc aminte de...” Ei bine, mi-aduc aminte de strada General Magheru, ulița copilăriei  mele, care avea un chip cu totul special mai ales în zi de duminică. Și iarăși spun așa, mi-aduc aminte de faptul că mai întotdeauna după ora 17, ieșeam la poartă împreună cu toți copiii de pe stradă și priveam nostalgici spre trecători. Parcă erau îngeri blânzi și nicidecum oameni. Marea majoritate veneau dinspre gară spre a “urca” în Centru, pe strada Nicolae Bălcescu. 

Oameni simplii, muncitori, intelectuali, cuminți și curați. Se îndreptau agale și cu vorbă domoală spre cofetăriile centrale “Macul Roșu” sau ”Trandafirul Roșu”,  acolo unde se consuma în cea mai bună dispoziție posibilă o

Fosta stradă 1Mai...

prăjitură bună cu un pahar de suc. Sucuri faimoase la vremea aceea, dar și ieftine: “Sicola”, “Brifcor”, “Smeurată”. Costau doi sau trei lei, iar prăjiturile marea majoritatea aveau prețul fix: 3.50 lei. Sibiul nu ducea lipsă de astfel de cofetării.   Mai erau căutate cofetăriile “Violeta” de pe strada 1 Mai (actuala Mitropoliei) sau celebra “Perla” din Piața Mare, unde aveai nevoie de doi sau trei lei în plus în buzunar, condițiile și servirea fiind puține  speciale…

PE ATUNCI NU ERAU BARURI...

Clădirea cofetăriei "PERLA"

Pe atunci nu existau decât două-trei baruri și pe acelea scria clar și fără drept de apel: “Bar de zi”. Barurile cu program seral de la Hotel Bulevard sau Hotel Parc (mai târziu) erau considerate locuri de degradare morală. De altfel, eram educați să nu intrăm niciodată în astfel d e locuri. De fapt, tinerii de familie curată nu aveau ce căuta acolo sau în discotecă. În baruri intrau doar cei

care nu aveau de gând să facă ceva serios în viață, tineri cu exemple proaste în familie( familii în care viciile erau prezente), elevi care își ascundeau frageda lor vârstă și erau potrivnici învățăturii. Nici măcar de curiozitate nu doream să văd ce este într-un astfel de local și departe de mine gândul de a crede că un astfel de loc ar fi însemnat emancipare.  Emanciparea personalității umane nu a avut niciodată nimic de a face cu viciile distrugătoare...Spre centru se urca agale și toate chipurile erau pline de veselie. Nu vedeai ca acum oameni disperați, strssați, depresivi și stingheri.

LA CRAVATĂ ȘI LA O "Amandină"

   Fiecare părea că are un rost și un loc undeva. Erau grupuri de cinci șase băieți sau fete, militari de la școlile superioare, pensionari, muncitori îmbrăcați la costum cu cravată, oameni decenți și degajați spiritual. Nimeni nu râdea tare, nimeni nu striga ca să fie băgat în seamă, nimeni nu era în

Casa cu verde...fosta cofetărie "Macu Roșu"

stare nepotrivită. Tinerii îndrăgostiți se țineau de brat și nu se repezeau să se sărute fără niciun scrupul în văzul tuturor. Erau oameni simplii dar plini de demnitate. Bărbații nu plecau în oraș fără o umbrela, semn de noblețe și previziune. Ca dovadă că totul era calculat. Viața, prezentul și viitorul.Așadar, pe la cinci după-amiaza cofetăriile erau pline de lume. Iar parcurile înghesuite de zumzet și frenezie caldă. Bunici cu nepoți, mame cu cărucioare, tați supraveghind joaca dulce a copiilor…Soarele părea și el altul. Cerul avea chipul mult mai  limpede și mai vesel în dăruire. Iar noi copiii priveam fascinate cum “cei mai mari” se bucurau de capriciile primăverii. Nouă ne era gândul să mergem în parc, dar parcă duminica nu se cuvenea să ne depărtăm pre mult de casă. Duminica și zilele de sărbătoare erau zile de biserică, de casă sau de plimbare doar laolaltă cu familia. Nu existau excese de singurătate, de izolare, de rupere a relațiilor firești dintre părinți și copii. Iar părinții ne erau mereu aproape. Nici gând să ne vreo dea doi bănuți în buzunar ca să scape de noi și să ne abandoneze în largul lumii. Eventual ne lăsau să ieșim până la cofetărie, până în centru sau în parc, dar numai cu condiția de a ne întoarce cât mai repede cu putință și mai ales cu câteva prăjiturele la pachet. Prăjituri gustoase: “Amandine”, “București”, “Doboș” etc…
 

 COFETĂRIA DIN JOSUL CASEI

    Mai jos de casa noastră, aproape de colțul cu Strada Constituției era o mica cofetărie, poate că cea mai dragă sufletului meu. A fost demolată spre sfârșitul anilor 80. Dar îmi aduc aminte cu emoție măsuțele, vreo șase sau șapte ca re stăteau înghesuite și la care puteam servi acele prăjituri

Mai jos de casa mea...

minunate. Dincolo, peste drum, în sensul gării, era u aprozar. Aprozarul familie. De acolo cumpăram morcovi, cartofi, mere, pepeni verzi și alte legume. Vânzătoarele erau și amabile, și mai puțin deschise la politețe, dar în schimb și ne cunoșteau aproape pe toți clienții.  Iar mai jos, tot în direcția mersului spre gară( pe locul blocurilor de lângă B.R.D.), pe o stradă ce a fost demolată era un fascinant magazine de pâine. Mi-aduc aminte de acele pâini albe, cu miros divin, adevărat și încântător. Pe atunci pâinea mirosea a pâine de  rai și era o adevărată fericire ca să smulgem colțul ei, înfruntându-ne cu drag din el, chiar mai înainte de a ajunge acasă. Un gust pe care astăzi aproape că îl căutăm înlăcrimați și îndurerați. Un gust pierdut și poate irecuperabil…(VA URMA)