...
Mi-amintesc cum îmi scriau unii prieteni ai blogului. Erau chemați la CINĂ!. Își luaseră haine frumoase, garoafe în piept, servețele pentru plâns, dar mai puțin impermeabile de vreme grea. Și a venit în viața lor soarele. Și așa cum e firesc, după prea multă caniculă, a venit și furtuna. Acum însă ce să mai zic, ca să nu pară că atac, că vreau să mă revanșez de pe urma tăcerii lor, dar mă întreb de ce anume suntem atât de schimbători? Eu, voi, noi, toți...
GALA 200. Momentul de vârf al Cenaclului. Ce vis frumos. Ca un înger care mă ajută să zbor. Da, acum vreau să veghez pentru neamul meu...
...
Ce puțin solidari sunt cei ce stau de aceiași parte a baricadei. Creștinii practicanți se sfâșie între ei. Se amenință unii pe alții că nu sunt prea fideli învățăturii, că nu țin la sânge învățătura Domnului Hristos. Ei, au fabricat un Hristos al fricii, al descurajării, al neiertării, al pedepsei... Un Hristos care de abia te așteaptă ca să cazi și să te arunce în groapa deznădejdii. Și, vai și amar de noi...
...
Ce să mai spun? Mi-e greu că am ajuns la 200 de concerte. De acum mi-e cel mai greu. Până aici a fost ușor. Așa-i că nu înțelegeți ce vreau să spun?
