JURNAL DE ARDEAL
9 NOIEMBRIE 2013
Plânge Ardealul! Cenaclul
însă cântă a nădejde. Cimitirul din Sărmașu e viu. Doamne, câte cruci! Câți
morți mai vii decât vii... Și, ce seară. Unică, sublimă, greu de egalat...
Am ajuns greu. Drum necunoscut d
ela Iernut spre Sărmașu. Ceață. Noapte. Ne grăbim. Părintele Ilie ne sună. Eu îl sun aproape la fiecare 25
minunte. Nu ne-am rătăcit?- o întrebare obsedantă. Parcă m-aș putea rătăci prin
Ardeal... Of, ce greu, și ce frumos... Prin Ardeal... Drum spre Sărmaș... Mai
citiți? Mai puteți?
Plânge Ardealul și noi ajungem la
Sărmașu. E deja noapte. Mergem la cimitir. Acolo e biserica de lemn și bustul
mareșalului.
O ZI OARECARE
Demnitate sau compromis? Cred că toată viața am cules roadele compromisului
și foarte puțin pe cele ale demnității. Imi e greu să vorbesc uneori sincer chiar și de neamul românesc.
Mi-e rușine că nu am mai multă voință în sânge, și că până la urmă o să pot să fiu numai un simplu un laș,
încapabil de a suporta rigorile eroismului.
Nu mi-e rușine să spun, dar oameni
precum Corneliu Codreanu sau Mareșalul Antonescu sunt greu de egalat. De aceea poate că, atunci când oricine
își permite să facă comentarii despre X sau Y, e pentru că de fapt niciunul nu se mai
ridică la nivelul faptelor mari pentru țară. De aceea, vorbim, comentăm, ne dăm
cu părerea, glumim, bârfim... Pentru că, nu avem fapte.
13 NOIEMBRIE
După Sărmașu nu-mi găsesc locul nicăieri.
Tot ce e în jurul meu mi se pare mic, vinovat și indecis. Eu unul mă simt
bolnav de neputință. M-aș îmbolnăvi de țară și atunci ar fi așa de simplu de
murit. Cu țara înfiptă în inimă, ca un țăruș în brazda milenară.
Amiază...Încerc să leg un discurs despre
patriotism cu unii apropiați. Mă aprobă din cap ca pe un sef, dar atâta tot. În
sufletul lor e o altă lume. În sufletul meu e o altă lume. Datul din cap e boala
românilor, aprobări fără convingere și apoi renunțările fatale.
Zi de septembrie
Frunzele în căderea lor au mai
multă demnitate decât oamenii. Pentru că nu disimulează. Cad liniștite și profunde, asemenea pustnicilor care se sting neștiuți de nimeni, în scorburi
aspre de munte. Frunzele mor fără a-și spolia sfârșitul. Viața omului, în schimb,
e o minciună, o ascundere, o disimulare
a virtuții. Tot ceea ce facem este o cremuire cu alifii strălucitoare.
Ne mințim nașterea, ne trădăm destinul, neamul, părinții, credința, trupul,
sângele, apoi ne prezentăm celorlalți ca strălucitori. Ca oameni fără de
probleme. Mă recunosc și eu în toate aceste rânduri. Eu...
13 Noiembrie
Vreau să nu mai vorbesc cu nimeni
la telefon. Vreau o seară de pace, de rugăciune, de uitare. Vreau să uit
elogiile. La ce bun...
La Sărmașu am fost făcut “mare”, dar eu nu sunt așa.
Pentru că, sunt sigur că Sărmașu, a declanșat mai multe controverse în inimile
noastre. Biruința spiritulă din cele trei ore de concert, românismul declanșat
în sute de piepturi, ne-a găsit pe toți nepregăitți. Și marea majoritate, ca
într-o depresie psihică am căutat să ne scundem. De cine? De noi înșine... De
harul ce a coborât în noi.
A doua zi... Pe Facebook comentarii palide, pe email câteva
frumoase, chiar generoase, dar destul de puține ... Nici eu nu am mai scris ca
altădată. Scurt, aproape deloc... Fugim, fugim, de șansa de
a fi mai mult decât suntem. Păcat...
13 Noiembrie
Am învățat să zic și celor mari și
celor mici: Iertați-mă! Pentru că, nu se știe unde sunt eu... Mai sus sau mai
jos...
. De fapt toate cuvintele aduc răni. Iar oamenii de azi se rănesc din
orice. Se rănesc din iubire, se rănesc chiar cu Hristos- Cuvântul pe buze, se
rănesc ușor, ușor de tot... Iar viața e o plată a cuvintelor. Și un nevrednic
ca mine încă are încă tupeul să le mai scrie, să le mai rostească...
Cer iertare pentru toate, ce am
scris e numai un jurnal. Dacă nu aș fi scris oricum aș fi gândit...
ARDEAL, ARDEAL...
Oare chiar am putea jura și muri într-o zi pentru Ardeal?
