DORUL DUPĂ PORUMBEII VISĂRII
Padova. Un loc frumos. De fapt, o
piaţetă ceva mai mică decât orice piaţa centrală din Sibiu. Şi acolo, în acel
loc frumos, din faţa Basilicii San Antonio, mi-am simţit paşii calzi. Un uşor
tremur mi se aşeza la vederea sutelor de porumbei care-mi tăiau duios calea.
Mă opream atunci din mers, pentru ca să nu cumva să-i alung şi să fiu astfel considerat un
proscris al naturii, chiar de propria conştiinţă.
Ce ai făcut tinere? De ce îţi dispreţuieşti trupul, ca şi cum ţi-ai dispreţui neputinţa. Ţi-e frică că ai să-ţi pierzi raiul? Dumnezeu însă te înţelege oricum ai fi. Dar nu îţi este de folos a te pedepsi, când însăşi iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare. El este generos şi tu vrei să-ţi arăţi credinţa cu satârul. Mai bine, fi aşa cum eşti, dar fi bun şi iubitor de oameni.
Şi San Antonio a pus din nou la loc piciorul celui rănit, ca semn al
clemenţei divine şi al bunătăţii fără de margini a lui Dumnezeu…
La Padova iarna nu se întâmplă
nimic, în afara mişcării graţioase a stolurilor de porumbei. O ştiu de fiecare dată când ajung în acest oraş, tocmai în anotimpul cel
alb. Visul pare deschis şi oamenii par somnambuli. Se mişcă sfios, vorbesc
blând şi doar din când în când sunetul vreunei motociclete dă să spargă
lirismul citadin. Padova pare a plânge uşor, ca o fetiţă cu capul ascuns în
palme, încercând să-şi găsească bucuria. Padova însă plânge chiar de bucurie,
fericită că San Antonio a rămas cu urme şi oase în inima sa.
Iar Padova e oraşul rătăcitorilor, a visătorilor, a sensibililor, a neînţeleşilor, care se plimbă şi ei precum porumbeii din faţa bisericii. Dacă vrei, deci, ca să frumos, în Padova vei găsi un fel de identitate a bucuriei.Te vei trezi înţeles şi iubit. Nu trebuie deci ca să fi
înger, monah, ascet sau geniu, ci numai om. Să intri la Tomba di San Antonio, să pui uşor capul pe
raclă şi să-i spui sfântului:
-
Şti,
aici la tine totul e minunat! Mai lasă-mă să stau puţin...
E iarnă şi dorul de Padova mă arde cu frenezie. Sunt gata să plec acolo pentru câteva zile şi să mă
regăsesc ceea ce este pentru totdeauna o a doua casă a sufletului meu.
Padova. Locul în care porumbeii mă strigă pe nume şi-mi spun cu drag:
- Tu, sei il nostro fratello!