marți, 5 februarie 2013

PĂRINTELE CĂTĂLIN SCRIE DESPRE:

  DORUL DUPĂ PORUMBEII VISĂRII
  Padova. Un loc frumos. De fapt, o piaţetă ceva mai mică decât orice piaţa centrală din Sibiu. Şi acolo, în acel loc frumos, din faţa Basilicii San Antonio, mi-am simţit paşii calzi. Un uşor tremur mi se aşeza la vederea sutelor de porumbei care-mi tăiau duios calea. Mă opream atunci din mers, pentru ca să nu cumva să-i alung şi să fiu astfel considerat un proscris al naturii, chiar de propria conştiinţă.

  Pe acolo trecuse şi sfântul. Mi-l închipuiam de multe ori cum se furişa printre mulţimi şi cum se oprea pe tocmai pe acest loc ca să vorbească cu porumbeii. El cel care avea această curată putere. El cel care ştia mai mult decât mine şi decât atâţia oameni ca să fie bun, minunat şi sensibil.  Şi să nu zdrobească prin grabă corola de minuni a lumii.

  Odată la Sfântul Anton a fost adus un tânăr care se automutilase, tăindu-şi un picior pentru că săvârşise un anumit păcat... Era o autopedeapsă naivă şi pe care Dumnezeu nu o ceruse niciodată vreunui păcătos. Sfântul l-a mustrat cu blândeţe:
-          

      Ce ai făcut tinere? De ce îţi dispreţuieşti trupul, ca şi cum ţi-ai dispreţui neputinţa. Ţi-e frică că ai să-ţi pierzi raiul? Dumnezeu însă te înţelege oricum ai fi. Dar nu îţi este de folos a te pedepsi, când însăşi iubirea lui Dumnezeu e aşa de mare. El este generos şi tu vrei să-ţi arăţi credinţa cu satârul. Mai bine, fi aşa cum eşti, dar fi bun şi iubitor de oameni.
Şi San Antonio a pus din nou la loc piciorul celui rănit, ca semn al clemenţei divine şi al bunătăţii fără de margini a lui Dumnezeu…

  La Padova iarna nu se întâmplă nimic, în afara mişcării graţioase a stolurilor de porumbei. O ştiu de fiecare dată când ajung în acest oraş, tocmai în anotimpul cel alb. Visul pare deschis şi oamenii par somnambuli. Se mişcă sfios, vorbesc blând şi doar din când în când sunetul vreunei motociclete dă să spargă lirismul citadin. Padova pare a plânge uşor, ca o fetiţă cu capul ascuns în palme, încercând să-şi găsească bucuria. Padova însă plânge chiar de bucurie, fericită că San Antonio a rămas cu urme şi oase în inima sa.

  Mă trezesc de multe ori, chiar eu însumi, mergând fără un orizont. Aceasta este de fapt Italia. Un labirint infinit de frumos, o dulce rătăcire, o lacrimă ce se scurge fără o linie strictă, asemenea vieţii care, la rândul ei, mereu ne schimbă stările sufleteşti, curajul, visarea şi dorul de Dumnezeu. Şi ceea ce ne schimbă nu este moarte şi nicidecum o rătăcire. E chiar viaţă cu darurile ei mereu neînţelese. 

Iar Padova e oraşul rătăcitorilor, a visătorilor, a sensibililor, a neînţeleşilor, care se plimbă şi ei precum porumbeii din faţa bisericii. Dacă vrei, deci, ca să  frumos, în Padova vei găsi un fel de identitate a bucuriei.Te vei trezi înţeles şi iubit. Nu trebuie deci ca să fi înger, monah, ascet sau geniu, ci numai om. Să intri la Tomba di San Antonio, să pui uşor capul pe raclă şi să-i spui sfântului:
-          Şti, aici la tine totul e minunat! Mai lasă-mă să stau puţin...

E iarnă şi dorul de Padova mă arde cu frenezie. Sunt gata să plec acolo pentru câteva zile şi să mă regăsesc ceea ce este pentru totdeauna o a doua casă a sufletului meu. Padova. Locul în care porumbeii mă strigă pe nume şi-mi spun cu drag:
- Tu, sei il nostro fratello!