PRATO DELLA VALE, ORAŞUL ÎNGERILOR ŞI NEVOIA DE RUGĂCIUNE
Prato della Valle.
Abia astăzi am citit despre Padova că este considerat un oraş al îngerilor şi
al refugiului. Puţina zăpadă care a căzut pe jos, zilele în care eram la Roma,
a schimbat parcă puţin imaginea de „primăvară veşnică” în această cetate. Aud
că aici s-au retras ca să trăiască Galilelor Galilei, poetul Petrarca, acesta
din urmă pentru a-şi scrie poemele pe blândele coline Euganeei, care flanchează
o parte a oraşului.
| GIOTTO: CAPELA ARENA |
| OSUARUL CU MUCENICI |
În acest oraş cu
aer medieval, marele Giotto a pictat superb „Capela Arena”, cu un miraculos
albastru, semn că infinitul şi divinitatea sunt la numai o palmă deasupra
noastră. El a împărţit pereţii navei bisericeşti în 38 de scene, reprezentând
viciile şi virtuţile omeneşti.
În Prato della
Valle e puţină lume. Lipseşte puterea soarelui, deşi iarba verde şi parcă plină
de speranţe. Artiştii de provenienţă toscană, Uccello, Lippi, Mantegna, au fost
chemaţi în secolul al XV-lea ca să decoreze piaţa şi bisericile din Padova cu
statui. Iar duminică de duminică are loc un târg de antichităţi, un fel de „aminteşte-ţi
trecătorule” cum era odată…
Mă reîntorc la
Chiesa Santa Giustina. Închipuiţi-vă că lungimea ei este de 122 de metrii
lungime. În spatele raclei cu moaştele Sfântului Evanghelis Matei se găseşte un
relicvar cu moaştele tuturor martirilor din Padova. Te înfiorezi numai la gândul că
aici s-ar putea să fie colectate osemintele a sute sau mii de mucenici, mărturisitori ai creştinismului. Mai afli şi faptul că Napoleon a desfinţat
mânăstirea benedictină ce se găsea în preajma bisericii şi a transformat-o în
cazarmă militară. Ale vieţii crunte valuri…
DIALOGUL CU BĂTRÂNUL MONAH
Iată-mă în biserică în faţa unui bătrân sacerdot cu faţa albă şi plină de lumină. Călugărul benedicitin e mic, pare a avea aproape opt decenii de viaţă şi are o faţă
deosebit de blândă. Îmi plac foarte multe feţele oamenilor bătrâni şi
liniştiţi. Întreb de oseminte. Mă priveşte cu drag şi pare dispus la un dialog
consistent:
-
Veniţi
din România? „Buna ziua!” Vorbesc puţin, cunosc aceasta din anii în care am
stat la şcoală în cameră cu un român.
-
Da,
mă bucur, şi vă mărturisesc că vin de multe ori la Padova. Pot să zic că am
sfinţi protectori în întreaga lume. Credeţi că e ceva în neregulă?
-
Nu,
în mod normal nu. În cer sfinţii nu se mai uită la deosebirile care au fost pe
pământ.
-
Dar
unii creştini se cred mai aproape de adevăr.
-
Până
la o vârstă toţi fac exces de zel. Apoi totul se aşază. Devii mai înţelegător,
vederile îţi sunt mult mai deschise şi te fereşti de judecăţi de măsură. Fraţii
răsăriteni ne spun că Duhul sfânt ne-a lăsat de tot, noi spunem uneori la fel
şi uite aşa se duce iubirea. Sunt timpuri grele frate părinte din România. Cum
aţi spus numele?
-
Padre
Catalin.
-
Da,
nu mai e timp de certuri. Voi aveţi o viaţă şi mai grea ca sacerdoţi. Dar nu
numai voi. Unii au familii grele, viaţa e plină de greutăţi. Nu e uşor să
munceşti şi la biserică, să faci faţă şi acasă. În casă sunt neajunsuri,
discuţii, certuri, apar despărţiri şi nimeni nu te poate ajuta. Prieteni nu mai
sunt ca altădată, iar lumea merge mai mult după lege şi mai puţin după
rugăciune
-
Ce
timpuri trăim?
-
Timpurile
când e mai uşor să strici, decât să faci ceva.
-
Duhovnicii?
-
Rolul
lor e limitat. Ei dezleagă de păcate, se roagă pentru tine, dar nu au
competenţe mai mari. Oamenii trebuie să facă mai mult. Dacă laşi toată povara
pe un om, nu ai făcut nimic. Trebuie să ne asumăm viaţa şi tot ceea ce plătim
în urma ei. Viaţa înseamnă curaj. Eu, ca părinte nu vorbesc mult. Ascult,
îndrum cât pot şi apoi încerc să-l iubesc pe cel pe care l-am dezlegat. Nu sunt
un sfânt, doar un slujitor al lui Hristos. Noi, trebuie să ne vedem măsura şi
să nu punem greu pe oameni.
-
Explicaţi?
-
Rugăciune,
rugăciune, rugăciune. Nu multe dialoguri, nu multe întrebări, nu multe
explicaţii.
-
Vă
cer scuze…
-
Nu,
nu e vorba de ceea ce vorbim. Stai liniştit. Mă bucur că ai venit aici. Că poţi
să treci peste limite de gândire şi să nu-ţi fie frică a iubi pe fraţii tăi.
-
Voi
fi judecat pentru asta? Uneori am gândurile acestea? Ecumenism…
-
De
ce? Pentru că-l iubeşti pe Sfântul Anton? Pentru că mă preţuieşti pe mine?
Pentru că, poţi să nu te împiedici de nişte prejudecăţi umane. Niciodată, eu
cred că Sfântul Anton e prietenul tău cel mai bun. Şi orice iubire naşte şi
controverse. Şi cu cât e iubirea mai profundă, cu atât ea atrage reacţia
adversarului. Prin tot felul de forme. Dar, niciodată nu vei fi părăsit de
Dumnezeu. Şi ceea ce faci, nu e ecumenism. A iubi şi a cinsti pe cei din cer nu
înseamnă trădare. Ci puterea de a avea largă inima. Pentru toţi…
-
Ortodoxia?
-
Bizanţul
ne-a dat atâtea lucruri frumoase. Ne reântorcem la adevăratele valori. Mai ales
la rugăciune. Cum este şi Icoana Maicii Domnului, o copie veche a celei pictate
de Sfântul Luca. O avem aici în biserică, uite chiar acolo. Maica Domnului ţine
pământul în mâna ei, aşa cum a ţinut pe Pruncul Sfânt.
-
Uneori
ne este frică de iubire.
-
Nu,
ne este frică de vanitatea noastră. Ne este teamă că luptând vom pierde şi de
aici ne vine slăbiciunea.
-
Ce
este viciul?
-
Un
abuz de putere. E golul celor care nu vor să aibă sfinţenie.
-
Sfinţenia?
-
Un
lapte cald. Curge din sânul matern şi o poţi întâlni în căldura iubirii, în
profunzimea rugăciunii, într-o poezie, în felul tău de a spera. A fi sfânt e
tot una cu a fi bun. Sfinţenia omului nu înseamnă zbor. Ca şi la îngeri. Omul
nu trebuie să zboare. Să stea jos, să fie în pace cu toţi şi să facă binele.
Mila şi dragostea este totul. Fecioara Maria ne-a învăţat această lecţie, cel
mai bine…
