INFO CENACLUL LUMINĂ LINĂ

Toți cei interesați de organizarea concertelor noastre sunt rugați să ne contacteze la numărul de telefon 0748219300 Deasemenea, vă rugăm să popularizați cât mai des pe paginile dumneavoastră de socializare informațiile despre concertele noastre și articole din acest blog. Vă mulțumim!

marți, 12 februarie 2013

PĂRINTELE CĂTĂLIN: COLOSSEUMUL, VANTIATEA ŞI FELUL NOSTRU DE A ÎMPĂRŢII PROPRIILE BUCURII!


ROMA:SFIOS ÎN FAŢA COLOSSEUMULUI!
Peste tot biserici. Lume, turişti, pelerini care vin spre Vatican şi ochiul atent al carabinierilor care supraveghează fiecare mişcare. La Colosseum lumea parcă frige sub impulsul sărăbătorilor de speranţă. Trecând în fugă, par absent şi neînţelegător vizavi de această mulţime. Lumea îmi zâmbeşte şi parcă mă simt stingherit de greutatea mea. Gândul îmi zboară mai mult la această istorie pe care uneori nu o înţeleg. Nu vreau să fiu ipocrit şi să spun că nu împărtăşesc întru totul bucuria lumii, că sunt un ortodox intransigent şi un român adevărat. Îmi doresc să-mi trăisc minunata mea credinţă cu mai multă putere. Dar aici, la Colosseum, aşa cum am scris în cartea „Nostalgia Mucenicilor”, gândul îmi zboară la martiri. Şi poate de aceea, sunt mai degrabă sfios şi mă grăbesc să fac o fotografie mergând mai departe.

AMINTIRI, SLAVA MEA DEAŞRTĂ ŞI BUCURIA DE A DĂRUI
COLUMNA LUI TRAIAN
Amintirile noastre încep de acum. Şi fotografia lasă loc ideii că undeva existăm şi noi pe  acest pământ. Viaţa ne poartă în diferit locuri, iar noi ne lăsăm duşi de providenţă ca o frunză în vânt. Nu sunt extrem de entuziast pentru faptul că am ajuns din nou la Roma, în timp ce poate alţii stau pe acasă , dar nu pot să nu mulţumesc lui Dumnezeu, făcându-mi din nou această oportunitate interesantă. Mai ales că sunt locuri pe care le-am mai văzut de atâtea ori şi altădată cu mai mult timp. Iar dacă acum scriu ceva, sau dacă mai las câte o fotografie să pecetluiască momentul, e numai spre a încerca să dăruiesc şi celor ce m-ar vedea o parte din stările mele. Nu spre a fi o vedetă care se plimbă „vezi Doamne” liniştit prin lume şi se laudă cu performanţele sale. Nu vreau acest lucru. Sunt cine sunt. Un om cu mai multe defecte şi mai puţine calităţi, iar cine mă cunoaşte bine ştie pe deplin acest adevăr.  Nu vreau nici a crea despre mine impresii de om deosebit şi de „ales”. Nu vreau nici să stârnesc judecăţile celor are stând în faţa unui computer şi văzându-mă, mă vor considera un „VIP”, grăbindu-se ca să mă critice fără iubire, în inima lor. Am prea multe dureri ca să le mai port pe conştiinţă şi neliniştile lor.  

LA FONTANA DI TREVI
Dacă aceste rânduri sunt doar o mărturie de bun simţ vă rog să mai citiţi ceea ce scriu. Dacă slava deşartă mă cuprinde am doar o rugăminte: Nu mă mai judecaţi, ci pur şi simplu să mă plângeţi pentru ceea ce fac. Pentru că eu mereu am făcut aşa. Dar, consider că dacă am avut ceva frumos am fost obligat să dăruiesc. Unii m-au judecat însă foarte atent, mai ales că oriunde ieşi în faţă, ca om, ca preot, ca muzician, ca poet, ca ziarist, slava deşartă tot se înşurubează pe tine. Unii au fost violenţi, cerându-mi de ani de zile ca să tac, sau să mă aşez într-o groapă şi să nu mai spun nimic atâta vreme cât sunt  pe pământ. Şi astfel să-mi salvez sufletul de la „slavă deşartă”. Dacă au făcut-o din suflet le mulţumesc, dar bucuria mea a bucuria mea, mai ales când scriu şi simt că şi alţii se bucură de ceea ce scriu. Iar „slava mea deşartă” consider că e numai şi numai problema judecăţii lui Dumnezeu…
 CARNAVALUL  ŞI O ROMĂ PLINĂ DE NOSTALGIE
  La Colosseum aşadar e o atmosferă plină de nostalgie. E timpul carnavalului. Un obicei specific lumii catolice, dar pe care nu pot să îl înţeleg. Îmi explic totuşi, cu puţină umanitate, că lumea pregătindu-se de Postul Mare, are nevoie şi de o vreme a „bunăvoinţei” divine, în care oamenii simt nevoia să se simtă liberi şi nedeterminaţi de nicio morală stringentă. De aceea văd oameni în toată firea care îşi pun măşti pe faţă (unele de-a dreptul hidoase) şi copii care aruncă cu tone de confetti spre a crea un delir al exuberanţei citadine.

  Originile carnavalului sunt totuşi necreştine. Unii îi descoperă originea în Egipt, alţii preferă să spună că sunt doar „ultime răbufniri” ale energiilor umane înainte de Post. Termenul „carnaval” provine din dialectul milanez „carne vale”, şi înseamnă literar „adio carne”. Biserica Catolică, întotdeauna atentă cu „umanul” a admis ca această manifestare să se desfăşoare numai înainte de Postul Mare, şi să fie, printre altele, un semnale de atenţionare că urmează o perioadă plină de privaţiuni.
  
Carnavalul nu este echivalent cu păcatul –mărturisesc cei ce participă la această sărbătoare. Pentru mine însă, ca român ortodox, îmi este greu să pun semnul de egalitate între această stare de bucurie şi seriozitatea specifică creştinismului nostru. Desigur, dacă intrăm pe filiera trecutului istoric al italienilor, vom găsi multe explicaţii. Şi, mai ales faptul că, un popor nu poate renunţa cu una cu două la tradiţiile sale, fie ele şi de sorginte păgână. Nici românii nu au renunţat la obiceiurile cu „sorcova”, cu „capra”, sau cu „sortitul crengii de busuioc”. Cel mult le-au încreştinat şi au făcut din ele obiceiuri plauzibil creştine.În felul lor, şi italienii au făcut tot ceva asemănător. Timp de mai multe zile, au loc parade cu măşti şi lumea pare cuprinsă de o reală frenezie.

Planeta îşi caută un strop de bucurie. Mi-e greu să fac judecăţi cinice de valoare şi să pun sentinţe moraliste pe toate gesturile omenirii. De fapt, cine mi-ar da mie această putere. Doar faptul că sunt un oarecare sacerdot sau că deţin un laptop în faţă? Mă simt prea neputincios spre a da lecţii mapamondului despre „virtuţile” şi „erorile” sale. Sunt destui printre noi, care judecă preoţi, ierarhi, prieteni, părinţi, călugări etc... Îi las pe aceştia să trăiască zilnic în eroare şi în motivaţii profund personaliste. Plecat prin lume, încep să înţeleg că oamenii sunt oameni pur şi simplu. Iar mesajul Evangheliei se reduce, până la urmă la acel „Dumnezeu este Iubire”, o expresie ioaneică prin care aflăm că nu avem voie să judecăm pe nimeni, chiar dacă constatăm atâta diversitate între noi.

  
   Poate că, în ziua în care vom înţelege că niciodată nu putem fi la fel se vor termina toate certurile între oameni. Atunci ne vom bucura pur şi simplu că existăm ca „aproape” al "aproapelui" şi că trăim de fapt lângă atâţia oameni „frumoşi”. 
   Şi mai cred că, numai şi numai atunci, nu vom mai încerca să facem din viaţă o chestiune de ură, de vanitate, de bănuială, de dispreţ, de sfidare, sau de luptă continuuă, şi toate acestea doar în ideea nebună de a aduce pe aproapele nostru la un numitor comun cu noi. Şi, vom mai şti ceva.  Faptul că Dumnezeu este chiar un bătrân frumos, cu barbă albă, cu ochi blânzi, zâmbind în suferinţă, complex în toate şi având un Fiu care mereu e gata ca să se întoarcă pe pământ şi să mai moară odată pentru bucuria noastră cea de toate zilele. E ceea ce noi nu am făcut niciodată, eu şi voi, şi ar trebui să facem asta în fiecare zi…