Se chema Zaheu. Un fel de orb. Cu o viaţă tristă şi fără de bucurii. Mereu căutător de bani şi de slavă deşarte. Vedea banul, vedea omul, vedea buzunarul omului, dar niciodată iubirea. Şi se vedea mai ales pe sine. Un mic stagiar la porţile bogăţiei.
Aşa a trecut viaţa lui Zaheu. 10, 20, 30, 40 şi ceva de ani. Cu furt, cu plăceri fără iubire şi cu neliniştea de a nu fi niciodată descoperit. Şi a murit Zaheu... dar nu de tot. Puţin. Atât cât avea stricăciune. A murit bogăţiei şi a înviat ca om onest. Într-un sicomor. Pe "înălţimea smerită" a pomului vieţii. Cu ochii larg deschişi spre Iisus Hristos... Omul care trecea atunci pe stradă. Necunoscutul cel fără de avere şi plin de iubire. Smeritul care aducea mulţimile în pragul fercirii. Şi s-a bucurat Zaheu. Şi s-a smerit Zaheu. Şi a înviat Zaheu. El "cel mic" la statură şi mare la dăruire.
Şi de atunci Zaheu se deosebeşte de noi. De tine cititorule şi de mine. Pentru că el a devenit creştin fără de botez. Prin milă. Prin acel "fie ce-o fi" cu care dă totul. Şi dă şi "Legea". Exact ceea ce TU nu poţi să pricepi niciodată, pentru că slujeşti creştinismul "prin lege" şi nu prin IUBIRE. Da, Zaheu a risipit totul. Banii, averea, iubirea, mila şi bunătatea. Şi luat la rost de "legiuitori" nu s-a smintit. A zis aşa: Dacă raiul înseamnă iubire, eu sunt gata să risipesc şi RAIUL.
PĂRINTELE CĂTĂLIN
