PĂRINTELE CĂTĂLIN: BĂTRÂNUL SĂRAC, NEPUTINŢA MEA ŞI O POEZIE PE BLOG!

O FOTOGRAFIE FĂCUTĂ CU CÂTEVA SECUNDE ÎNAINTE DE POVESTE...

Roma. Un gest stingher, o mână tremurândă şi un borcan care se sparge pe trotuar. Din el curge miere. Cioburile se amestecă cu lichidul greu curgător, iar trecătorii se opresc pentru o clipă zâmbind. Apoi, ei trec mai departe cu grijile, cu bucuriile şi poate cu problemele lor.

E amiază şi mă aflu în faţa Teatrului antic Marcello. Urc dinspre Bocca della Verita, spre faimosul. Încerc să-mi imaginez cum au putut să reziste vremurilor, atâtea construcţii, ziduri şi relicve ale unei istorii pline de controverse. Privirile mi se fixează deodată pe un bătrânel. Tocmai se ridică de pe o mică bancă, aflată la douăzeci de metri de ruinele teatrului. Poartă o îmbrăcăminte mai mult decât precară. Peticele sunt pete tot, faţa îi este nerasă de multă vreme, iar părul, de un alb imaculat, îi stă împrăştiat. Se chinuieşte parcă să facă ceva cu plasa pe care o poartă ca pe o sfântă relicvă. Mâna îi tremură însă destul de puternic, şi deodată un borcan cu miere se sparge în văzul tuturor celor ce trec pe caldarâm.

Prima reacţie a trecătorilor este una de indignare. Alţii, pur şi simplu, pufnesc în râs, iar cei mai mulţi preferă să se facă că nu observă incidentul. La câţiva paşi trei carabinieri, care supraveghează bunul mers al vieţii citadine, stau de vorbă aprins, părând a nu da nicio importanţă micului incident.

Bătrânul nu pare foarte afectat de ceea ce i s-a întâmplat. Parcă ar fi o întâmplare banală, sau pur şi simplu obişnuită pentru dânsul. Se apleacă spre cioburi şi cu mare grijă încearcă să le strângă bucată cu bucată. Mierea îi curge leneşă printre degete, dând parcă tabloului o senzaţie de neputinţă şi suspin. Privind mai bine, nu ai cum să nu vezi în ochii săi două lacrimi triste, care se zbat a  ieşi de sub streaşina blândă a genelor.

Îmi fac curaj spre a-l ajuta. Mă simt însă mai mult decât inoportun, poate chiar neputincios. Doresc să repar cumva gestul oferindu-i ceva… Am un moment de sufocare. Mi-aduc aminte de atâtea nenorociri care există pe pământ şi de ignoranţa noastră cea de toate zilele. Gândurile se învălmăşesc în mine. Mă tem că voi fi refuzat, sau că în urma gestului meu „stânga” s-ar lăuda poate prea mult cu ceea ce face „dreapta”. Încerc o discuţie:

-          -Vă pot ajuta?

-          -Mulţumesc!

Nu apuc însă să fac mare lucru că cioburile zac deja într-un coş de gunoi. Omul mă priveşte mirat:

-         - Cum vă cheamă?

Îi răspund scurt, privindu-l în continuare în ochi. Acum omul pare să-mi zâmbească:

-          Nu sunteţi din Roma?

-          Nu, sunt din România!

-          A, o ţară latină. Deci, facem parte din aceeaşi familie.

Încerc să fiu mai iscoditor:

-          Nu aveţi o casă? Sau familie?

-          Plasa asta e singura mea casă. Borcanul cu miere l-am primit de la o măicuţă. Trecea pe stradă ieri şi mi l-a dat. Dar mi-a mai rămas ceva. Acum nu mai este nimic. Sunt bolnav şi nu pot face nimic. Nu sunt un beţiv, să nu credeţi asta. Povestea mea e însă povestea multor oameni săraci.

-          Viaţa e foarte grea.

-          Plecăm la drum cu speranţe. Apoi, durerile ne fac să ne închidem în noi. Nu avem prea mult timp. Prietenii te lasă repede, lumea nu te mai cunoaşte, iar societatea te ajută doar în ocazii speciale. Mierea care a curs e singura dragoste. Mila unei femei...

TREPTELE SPANIOLE ŞI O LUME PLINĂ DE ISTORIE

-          Creştine.

-          Da, după Iisus ar fi trebuit să fie mai multe mâini întinse, dar eu nu vreau nimic.

-          De ce?

-          Un bătrân trebuie să se mulţumească cu orice. Cu strada, cu banca pe care doarme şi chiar cu surâsul celor ce trec fericiţi şi poate chiar nepăsători pe lângă tine.  Vă mulţumesc.

-          A rivederci.

-          Buona giornata. Ciao Roamania.

POVESTEA BĂTRÂNULUI DIN ROMA, POATE FI CITITĂ ŞI ÎNTR-UN POEM PE BLOGUL DE POEZII.