ZAHEU, RISIPITORUL DE LINĂ IUBIRE
Poate că încă nu
a obosit. În sicomor urcându-se, el mai mult s-a smerit. De fapt, cred că e prima înălţare smerită. Dacă-mi permiteţi acest paradox. Şi apoi, ca o consecinţă directă gestul plin de iubire al Domnului. Fără scârbă, fără ranchiună, fără dreptate. Scurt de doi:
-
Ştiu
cine eşti! Vin la tine ca să-ţi împărtăşesc iubirea.
Da. Ce minunat. Nu vedeţi? Domnul ne "chinuieşte" cu iubirea sa. Mereu atent şi bun cu păcătoşii. Şi mai ales
cu cei mai veroşi. Cu pasionalii. Există de fapt o teorie a psihologiei, conformă căreia oamenii cei
mai pasionali, de obicei şi cei care se afundă chiar şi în păcate, pot fi mai apoi, după convertire şi cei
mai explozivi şi pasionali în bunătate. Pentru că ei tot ceea ce fac, o fac din suflet... Fiul cel risipitor are o întoarcere debordantă, şi
de neconceput pentru fiul „cel drept”. Pavel devine apostol după ce dezlănţuie
prigoana asupra creştinilor. Femeia cea păcătoasă varsă mir scump( cumpărat cu
toată averea sa) peste picioarele Domnului. Iar „drepţii” se îndignează, fapt pentru
care Hristos, plicitsit de atâta "lege" le spune:
-Ce aveţi cu ea? Nu vedeţi că iubeşte…
Fraţilor, voi chiar nu înţelegeţi? De două mii de ani iubirea şterge miliarde de păcate. Şi nu doar cea a
pustnicilor cum ar crede durii credinţei. Ci aceea a mirului cumpărat de pe
urma păcatelor. Şi risipit pe un osul şi pielea picioarelor. Iar Domnul nu se
revoltă şi nu opreşte harul iubirii peste carnea sa. Atâta vreme cât e dat din
suflet, mirul va ajunge şi pe suflet. La fel şi Zaheu, îl primeşte în casa sa
pe Hristos. Într-o casă provenită mai mult din furtişaguri şi fărădelegi. Dar
Domnul primeşte jertfa sa. Şi intră ca să-i mântuiască pe toţi. Şi pe cei
dinăuntru şi pe cei din afară.
Când iubiţi nu priviţi decât în ochi pe cei iubiţi. Niciodată în jos. Şi
niciodată în sus. Ochii oamenilor sunt uneori mai frumoşi decât tot cerul şi
pământul. Cei ce iubesc o ştiu asta foarte bine.
