Mă gândeam că cel mai greu lucru este a vorbi despre mine. Și chiar dacă unii așteaptă vești de ”la mine” mai mult decât că totul este bine ce pot să spun. Dar mai bine să las ego-ul deoparte și să încerc, mai ales pentru că este Postul Maicii Domnului, să îl rog pe Părintele Modest Zamfir, viu în inimile noastre, să vă dăruiască chiar dânsul câteva lecții de ieșire din mândrie, de altruism sincer și de vivacitate fără lamentații. Căci mulți ne plângem prea mult de ”ispite”, dar uităm să ne bucurăm de lucrurile reușite ale vieții.
Mă gândeam cât de mare dor ne este de Părintele Modest, dar în același timp nu înțeleg ceva fundamental, și aici vă rog dacă sunteți smeriți, să nu vă lăsați vanitatea lezată, căci mă întreb ce facem noi oare ca să-l imităm pe Părintele Modest. Cum împlinim noi testamentul vieții sale, mai ales știind că dânsul a fost un om vesel, amabil, mereu cu vorbe bune, niciodată trist? Cum se împacă toanele noastre de moment, morocănoase, pătimașe sau mânioase cu dulcea vorbă a părintelui, care ”la orice oră” era dătător de zâmbet. Și mă întreb pe mine, care pretind că l-am iubit și am fost aproape de cuvioșia sa. Căci acolo unde este iubire adevărată nu mai sunt orgolii, jumătăți de măsură, neliniști. Persoana care iubește nu mai cântărește ”cât dă celălalt”, nu mai stă cu ochii pe contabilizarea problemelor pe care le trezește ”jumătatea ta”, ci este mereu iertător, bun, blând, și plin de Hristos. Părintele Modest ne-a învățat că trebuie să fi mereu „PRIMUL” care oferă ceva atunci când iubești. Nu să aștepți... El era primul care dădea un telefon, un mesaj la onomastică, un cuvânt de bine... Noi, mereu așteptăm, socotim ceva de genul ”păi celălalt ce mi-a dat?” sau ”păi ce a fost la ziua mea/”, sau ”păi ce legătură am eu cu cutare, ne-am mai întâlnit pe aici pe acolo?” etc... Forme de egoism a unor vieți trecătoare... Forme de viață banală, în care Hristos e numai pe buze ”la Biserică” și în rest nimic... Căci, hai să fim sinceri, noi suntem așa; dacă cineva ne dă, începem să oferim și noi... Dacă cineva nu ne dă, nu mai avem nicio treabă cu omul... Căci ne-am învățat de mici să fim ”pragmatici”, să iubim doar la paritate, să muncim doar pentru recompense materiale, să venim la slujbele bisericii doar la necaz când e cazul să primim soluții...
Dacă părintele Modest ar trăi sunt sigur că în această dimineață m-ar fi sunat. Mi-ar fi scris un mesaj. Mie sau dumneavoastră. Cu motiv sau fără motiv. Mi-ar fi apărut numărul său pe ecran sau un mesaj dulce de blagoslovenie că am intrat în post, că Maica Domnului ne dorește post frumos etc... Sunt sigur că s-ar fi pus o jumătate de oră în genunchi și ar fi citit o rugăciune pentru mine, pentru tine, pentru fiecare... Cu motiv sau fără motiv...
Dar că să fi, Părintele Modest trebuie să te naști așa. Sau să devii prin exercițiu zilnic de iubire. Să tragi de tine, să schimbi obișnuințele tale, să nu te mai gândești doar la lucrurile din jurul tău, la ce va fi mâine, la ce nu se rezolvă azi, la problemele pe care vrei să ”le dai gata” dintr-o răsuflare, neglijând postul, rugăciunea și atenția către aproapele tău... Părintele Modest dacă ar vorbi, cu zâmbet ne-ar spune totul așa: ”Bucurie!” Ce altceva contează?
