Există la ora actuală o sete mare între membrii cenaclului de a ne reîntoarce cât mai repede la concertele din mediul rural, acolo unde s-a născut veșnicia și unde totul e mirific. Părând naivi, țăranii au construit de fapt o lume nouă, și se vede treaba că și cei mai ”urbanizați” corifei ai modernismului tind după o zi la sat, după o cană de lapte proaspăt sau după o liturghie trăită într-o bisericuță veche de lemn. Mă adaug acestor sfinte doruri și eu, preotul care scriu versuri absolut ocazional, lepădându-mă de trufia reușitei artistice și mulțumind lui Dumnezeu că în vers îl găsim pe Hristos. Și cât de dor îmi este de vechea casă a bunicii, de cana cu busuioc de la ”camera din nente” acolo unde icoanele dădeau semne că e pace pe pământ și bună înțelegere între oameni... dar hai mai bine să ne închinăm în fața frumosului și să mulțumim cerului că încă există creație pe pământ... Șie și cu chipul unor țărani...
LUMINI
Naivii țărani ce au fost pe la noi,
Lăsat-au o lege ce vise implică,
Ca timpul să împartă frumosul în doi,
Și cerul să plângă culori pe o sticlă..
De aici s-a născut veșnicia și aștept,
Că totuși iubiri mai găsim de poveste,
Și-un verde pe ramă și un dor înțelept,
De parcă sosește Iisus într-o veste.
El- pare un mire, Ea este un mir,
Ce curge pe crucea ce-și caută capăt,
Prea dulcea idee că viața e fir,
Și nu sfârșește pe-al viselor treacăt.
Priviți cum e cerul, albastru cu alb,
Hotar de răbdare, familie sfântă,
Că însăși credința se împarte la cald,
Atunci când lumina în doi se mai cântă.
Și nu știe lumea cât e de frumos,
Să fim iertători chiar atunci când ne doare,
Mai drag să ne fie oftatul duios,
Și acest univers, de tablou ca un soare.
Iubiți, nu e timp de pierdut pe pământ,
Smeriții țărani când intrau într-o ramă,
Știau să împartă nădejdi în descânt,
Ei, cei ce nu aveau niciodată vreo teamă.
Mă uit la artistul ce mut a născut,
O lume de har și un mit nepereche,
E dragostea vie, precum un sărut,
Priviți! Va rămâne această pereche!
