Ani de zile nu am știut ce anume mai special să iau din viața Sfântului Ioan Iacob Românul. Și am trăit un paradox ciudat, căci participând la zidirea unei biserici în Sibiu și a unei mânăstiri la Rășinari cu hramul sfântului, mi-a fost tare greu să mă regăsesc în smerenia sa. Am văzut la sfânt multe calități, virtutea postului, virtutea scrierii de versuri, virtutea naționalismului, dar de smerenia sa parcă nu avem prea mult, timp, prea mult fior, prea mulți ochi.
M-am gândit mult ce anume să vă scriu, mai ales că nu sunt acum la hram și poate ar fi nevoie de o părere legată de cel care mi-a fost îndrumător pe multe cărări ale vieții. Și parcă o voce din interior mă împinge să scriu despre smerenie. Mai ales că la ora la care scriu consilierii bisericii mele sunt ”agitați” ca hramul să iasă bine fără mine, deși hramul aparține sfântului, căci și ”Marta se îngrijea să facă ospăț mare” din care Domnul a servit câte ceva în cele din urmă...
Poate pentru ei, poate pentru mine, poate pentru voi, dacă veți avea răbdare să citiți acest articol, s-ar putea să fie o temă care vă va schimba viața radical, chiar pornind de la ceea ce mă inspiră pronia divină să vă scriu aici. Și de la bun început, ca un duhovnic care a învățat câte ceva de la marii părinți duhovnicești, vă atrag atenția că ne paște pe toți o mare ispită diavolească și anume aceea a supărării pe aproapele nostru. Suntem atât de plini de sine că nu mai încape Hristos în noi. Doar pe buzele noastre mieroase se mai așează numele Domnului, dar inima ne e plină de noi. De viața noastră, de cu ce ne vom lăuda astăzi la oameni, de cu ce ne vom îmbrăca, de cu ce ne vor lăuda alții, de ce mai punem în ambientul nostru ca ”să ne simțim bine”, de cu ce metode ”naturiste” sau ”relaxante” ne vom mai elibera de pretinsul stress de care zilnic facem atâta tapaj, de ce post mai ținem noi, de ce ”fapte” am mai făcut noi pentru Hristos, de ce mai avem nevoie pentru ”bătrâneți fericite” etc.
Vă vorbeam de consilieri pentru că în decursul timpului, aproape două decenii de preoție am avut sute de consilieri. Consilierii fiind acei oameni, care nu stau pe marginea drumului, ci vin la biserică se oferă pentru diferite servicii în slujba lui Hristos. Nu sunt patroni de crâșme sau directori, sau oameni cu bani, pentru că de obicei astfel de oameni sunt acum în altă parte, la mare, la munte, în fugă la bancă ca să plătească dări, pe șantiere de vile și nu au timp de ”nimicuri bisericești”... Dar consilierii bisericii sunt oameni de jertfă, dispuși să lase și cele de acasă pentru un scop divin. Toți harnici, toți eficienți, dar au șie o ”boală”, adică cei mai mulți sunt foarte puțini smeriți. Și ca să vorbesc de cei ”ai mei”, mărturisesc că în general fiecare ”își dădea interesul” să se facă folositor. Erau mulți bine intenționați, dar sub masca ”devotamentului” se ascundeau uneori chipuri de slavă deșartă. Unii aduceau materiale pentru biserică, alții puneau osul la construcții, alții se ocupau de curățenie, alții de săraci, alții de slujbe, dar foarte puțini de ei înșiși. Și mândria, din nefericire, creștea odată cu faptele lor. Mi-aduc aminte cum cineva, altfel foarte folositor la curățenie, s-a supărat chiar la primul Hram pentru că fusese uitat și nu primise invitație ”specială” la masă. Mândria lui era în suferință. Orgoliul își dăduse arama pe față și deja, pentru o simplă eroare, cauzată de faptul că în febra agitație de acolo nu te mai puteai gândi la toate amănuntele, omul se smintise. dar tocmai asta aștepta el, ca toți să se gândească la ”EL”, să nu fie uitat tocmai ”EL”, ca și cum masa ar fi fost premiul cel mare pentru faptele sale ”creștinești”... Ce a urmat e ”firesc” și ”clasic” oamenilor mândri. Bineînțeles că nu a mai suportat biserica, oamenii, credincioșii, preoții. Biserica era prea mică pentru el, oamenii erau ”falși”,, chipurile cu două sau trei fețe, consilierii erau toți niște ”profitori” din jurul părintelui, iar părintele el însuși ”cu ceva calități, dar naiv la capitolul alegere de oameni”. Ca și cum bunul simț, oamenii de calitate, virtuțile ar curge liber prin alte părți și valori s-ar găsi pe toate gardurile. Ori, Dumnezeu știe, că fiecare o avea calitățile și defectele sale, că părintele avea oamenii pe care-i trimisese Dumnezeu și pe care făceau fiecare ce puteau. Că alții de unde, că nu stau ”valorile” și ”sfinții” la selecție la ușa bisericii părintelui. Cu cine avea își făcea treaba și Dumnezeu, și ortodoxia și părintele...
Da, părintele îi cunoștea pe fiecare. Și cu bune și cu rele. Dar poate că și aceasta este o jertfă să nu ai pe nimeni de pierdut, căci acolo unde încep ”selecțiile” pe ”zvonuri” venite de la unii sau de la alții, păstorul își dovedește slăbiciuni. Ori preotul, inspirat de Hristos, că doar nu o fi ”luminat la minte” doar când stă pe scaunul spovedaniei și dezleagă, acest preot știe cum să le așeze toate lucrurile ca să fie bine. Cu cumpătare, cu răbdare pentru fiecare, cu nădejde pentru orice om. Cu mândria oamenilor însă e greu de luptat; și uneori e aproape imposibil. ”Călcați pe coadă” oamenii devin mai urâți ca dracii. Scuipă cuvinte de foc, urăsc, țin minte răul și mai ales nu iartă în sufletul lor. Mitropolitul Antonie spunea că omul mândru, tot din mândrie, în anumite conjuncturi ca lumea să-și dea seama că e un ”bun creștin” iartă numai la suprafață. Dar nu și în inima lui, acolo unde ține minte răul. Pe cine a scos el de la inimă e bun scos și nici o șansă de iertare. Nici una...
Cu astfel de creștini este greu să aplici ortodoxia. E chiar imposibil. Creștinismul datorită mândriei se aplică doar cu jumătăți și sferturi de măsură. Scapi de patimi uneori, devii un bun postitor, te rogi lejer, dar mândria nu o poți scoate din tine. Pentru că tu, de fapt, te ascunzi după firma ”creștinismului”. E o firmă convenabilă, dă întotdeauna bine, te arată ca om cu moralitate, îți oferă un loc respectabil între semenii tăi. Dar de fapt, nu cucerești ceea ce este esențial, adică dragostea de Hristos. Creștinii din ziua de azi iubesc până la un punct și atât. Sunt mari teoreticieni și atât. Știu multe despre sfinți, despre rugăciune, despre Maica Domnului, dar nu știu să dea un ”Bună ziua!” celor care le-au greșit. De aici ne dăm seama că dreapta credință este pe ale de dispariție. Că agonizează prin noi înșine, că nu are cum Hristos crea o lume mai bună, cu cei care la prima ”frustrare” sar ca arși, urăsc, bârfesc și țin minte răul făcut de alții. Mi-e teamă ca generația noastră să nu fie ”groparul” ortodoxiei. Mi-e teamă că sfinți, ca Sfântul Ioan Iacob Românul sunt numai istorie, impresie și atâta tot...
Ca o dovadă că vreți să fiți altfel, vă rog să mergeți mai mult pe la slujbe. Rugați-vă acolo din inimă și ceea ce faceți, dacă faceți să faceți pentru Hristos. Pur și simplu zâmbiți, iertați-i pe toți, îmbrățișa-ți și pe cei ce nu vă suportă și fiți fericiți!