PĂRINTELE CĂTĂLIN SCRIE UN POEM: TREZEȘTE-TE LACRIMĂ!

 Azi am înțeles că poeziile care-mi trec prin minte sunt chemări la ospățul bunului simț. Este adevărat că scriu mai rar, dar nu mă justific. În fața măreției nu trebuie să te justifici ci doar să arzi. Și să cânți...

Cineva îmi spunea că atunci când creațiile sale se  cer pe piață îți vine mai tare dorul de a le înmulți. Eu nu am mai coborât poezia din cer, dar uneori trebuie să o fac. Și vreau să vă spun că poemele îmi sunt de fapt clopote de har. Ele se scriu așa cum ar  bate limba unui clopot în ideal. Și, abia apoi urmează Liturghia... Adică iubirea... Deci, toată creația omenească este de fapt chemare la nunta cosmică și la întâlnirea cu Mirele Hristos. 

De aceea avem nevoie de lirism așa cum munții au mângâiere lină la trecerea izvoarelor peste potecile de dor... Iar pe acest blog curge veșnicia mea... Lăsați-o să existe! 

TREZEȘTE-TE LACRIMĂ

Candela mea, o potecă de munte,

Mirul ce curge peste râuri de dor,

Și-un sfânt ce-mi întinde spre ceruri o punte,

Trezește-te lacrimă, dulce fior.

Hai prietene drag, să vedem măreția,

Aici în Ardeal sunt troițe de rai,

Și-un înger a spus cel dintâi: România!

Trezește-te lacrimă și cântă la nai.

Vorbește-mi tu Decebal, bădie Traiane,

Bunicii mei sfinți ce ne-ați  pus început,

Pe oase de daci și pe scuturi romane,

Trezește-te lacrimă, suflet în lut.

Și cum să plec oare din ce mă frământă,

Nu pot țara aceasta să o las în pustiu,

Răspund pentru ea și de ce i se întâmplă,

Trezește-te lacrimă, căci nu e târziu.

Ce foșnet, e toamnă, e bine, e sânge,

Se întorc cei plecați între ceruri la sfat,

Și ochii îmi ard, și mi-e simplu a plânge,

Trezită e lacrima din cerul curat.