Scria undeva Jules Renard: Ce puțini oameni știu să
privească ceva frumos, fără
preocuparea de a spune: AM VĂZUT CEVA FRUMOS!
Povesteam mai zilele trecute cu unii colegi din Cenaclul
Lumină Lină de oportunitatea de a continua să prezentăm bucuriile drumurilor și a
locurilor cu care ne întâlnim în drumurile noastre, postând fotografii în
caruselul FACEBOOK, sau pur și simplu să
mai rărim aceste expuneri, și să ne concentrăm mai mult pe actul în sine al
admirației propriu-zise. Textul lui Jules Renard, parcă ne-a dat și mai mult
apă la moară, atrăgându-ne atenția că prea mult concentrați la ideea
socializării pe FACEBOOK, entuziasmându-ne în a arăta prietenilor online ce
minunate lucruri avem în față, riscăm să ne pierdem noi capacitatea admirativă
sau să ratăm trăirea efectivă a clipei de frumos.
Desigur aici părerile pot fi pro și contra. Eu admit ambele
variante și pe aceea a celor care spun că nu există acest pericol, dar parcă
sunt tentat să cred că e destul de justificată și varianta că prea preocupați
de postări să nu trăim întru totul clipele de frumos.
Un munte, o apă, un oraș, fie el și italian, o cetate, o
floare, le poți admira doar iubindu-le. Iar iubirea presupune intimitate și
mister. Spunea cineva că sărutul unor îndrăgostiți, dacă este făcut în public,
dincolo de candoarea pe care o simt cei implicați, este totuși un mod vulgar de
a-ți epata sentimentele. Cu alte cuvinte, un fel de împărți cu strada ceea ce
trăiești și primești tu. Și, sunt tot mai sigur, că viața în sine s-a schimbat
foarte mult, că însăși nevoia de comunicare a devenit tot mai pronunțată, și
aceasta, din momentul în care oamenii nu mai dezvoltă o relație de rugăciune cu
Dumnezeu. Apărând singurătatea, semenii noștri se aruncă în încercări opulente
de a relaționa cu alți oameni, pe care-i numesc foarte ușor PRIETENI, dar cu
care de fapt nu au dezvoltată o sinceră relație de comuniune. Prietenia, gen
FACEBOOK, deși este resimțită de marea majoritate a oamenilor drept o chestiune
de suprafață, este totuși practicată, uneori chiar cu disperare de foarte
mulți.
Și aș mai îndrăzni să afirm că, noi, dacă am fi creștini
practicanți, nu am avea nevoie de astfel de mijloace de socializare. Rugăciunea
și harul Sfântului Duh ne-ar fi îndeajuns ca să dezvoltăm prietenii durabile. Iar
prietenul se cunoaște mai ales când ești la greu, încercat de o supărare, de o
frământare sau de o boală primejdioasă. Atunci el este lângă tine, nu prin
poze, ci prin dragoste și frumos...
Să fi lângă semen, la bine la greu,
O floare să-i pui peste ochi și pe rană,
E semn că prin tine, de fapt Dumnezeu,
Coboară din ceruri, potire de mană.
Să nu ceri nimic, doar să asculți și să rabzi,
Când prietenul tău are lacrimi pe față,
Mai mult tu atuncea, cu suflet să arzi,
Trimite-i un dor și o speranță de viață.
Pe drumuri de cruci, poate chiar în pustiu,
De vrea cineva ca să-i dai ajutor,
Oprește-te un timp, să nu spui că-i târziu,
Și întinde un leac, sau măcar un fior.
Să fi ce ești tu, o scânteie de har,
Iubire de rai ce-a
pornit din mister,
Prin tine, de fapt, se mai naște un dar,
Și așa vei păși ca un înger spre cer.
