Sâmbătă și duminică a fost cu noi. La Ploiești, la Cioceni, așa cuma fost în Germania și în atâtea alte comunități. Cel mai vesel dintre noi. Poate că și cel mai bun. Mereu optimist, mereu cald la vorbă, mereu dinamic în zâmbete.
Îi spunem Romică... Iar numele lui adevărat este Romulus Harsani. Un prieten adevărat. Făcea ceea colegii săi reușeau mai greua sau mai ușor ca să facă. Să fie corect și să nu refuze niciodată misiunea în Cenaclul Lumină
Lină. Romică mi-a spus odată că pentru el cenaclul înseamnă sens și nu umplere de timp sau căutare de identitate...
Îl întâlneam după concerte pe Facebook... Mai scria și câte un comentariu la cronicile cenaclului. De fapt, era un îndemn al meu la adresa colegilor din grupul nostru de a prelungi entuziasmul concertelor și printr-un dialog online. El unul s-a supus chemării mele. Semn că nu venea doar din obișnuință. Când nu ai ce spune, când aungi forțat de împrejurări la câte un concert, când cânți doar pentru tine și faimă, nu mai ai resurse să faci comentarii pe facebook, pe blog, pe mail... Romică însă avea mereu un cuvânt de spus...
Era bolnav mai de multișor. Dar se străduia să nu arate. În săptămâna de dinaintea plecării la Cioceni i s-a făcut rău... A fost la un pas de infarct. Și-a revenit însă repede și a plecat alături de mine. Nu a vrut să mă lase la greu... Apoi a fost ziua de luni. M-a sunat să îi fac o programare la Cluj, la Institutul inimii. Am reușit să îl așez în fruntea unei liste de așteptare la doctorul Amelia Dicu. Dar nu a mai ajuns... A făcut un preinfarct, apoi și mai rău, mușchii inimii nu au mai bătut cu aceeași vigoare... Ambulanță...București... și operația care l-a ținut în viață. Acum Romică zâmbește din spital. A mai învins o dată moartea și urâțenia ei. Și zâmbetul său ne doare. Pentru că noi niciodată nu am avut inima lui...
COLEGII SUNT TRIȘTI...DAR OARE AJUNGE?
Astă seară voi face un acatist special pentru Romică. Sper ca această inițiativă să aparțină și altora. Dar probabil că necazurile altora sunt mai mari... Îi înțeleg... la 20.00 pe strada Dealului începe Acatistul Sfântului Ioan Rusul pentru Romică...
DREPTUL LA VIAȚĂ
Nu inima ne bate, ci nepăsare veche,
Prea obsedați de eul poverilor în doi,
Rămâne numai râsul cel fără de pereche,
Romică însă blândul, zâmbește fără noi.
Și unii își iau care ,și boi, și însoțire,
Apoi în tragedie, aleargă în mânăstiri,
Să afle dacă răul li s-a făcut pe fire,
Dar vai, e tulburare căci nu avem iubiri.
Noi nu avem puterea de lacrimă curată,
Ne folosim de semeni doar până dau ceva,
E pleoapa omenească sleită și mirată,
Romică însă râde și-așteaptă undeva...
De-am fi avut curajul și apoi recunoștința,
Sau mila creștinească cu care ne mândrim,
Ne-am fi făcut din rugă, nădejdea și credința,
La București alături de of-ul său infirm.
Dar ridicăm din umeri, poveste ca o fiere,
Creștinii au cu dânșii probleme și e greu,
Prea obsedați de sine, prea cinici în viscere,
Uităm de dăruire, uităm de Dumnezeu.
Nu poate însă moartea mereu să ne răpună,
Romică va fi bine și fără de frământ,
Iar inima lui bună și fără de ranchiună,
E semn că încă cerul coboară pe pământ.
